M-am îndrăgostit iremediabil de tine, T, când ai plecat la drum. Și am găsit în espadrile un poem. Acest poem.
„Mi-e poftă să-ți mânânc gura, vocea,
părul,
Mort de foame și mut umblu pe străzi,
Pâinea nu mă înzdrăvenește, apusul mă scoate din
minți.
Răscolesc ziua după sunetul lichid al tălpilor
tale.
Mi-e foame de râsul tău lunecos,
De mâinile tale, de culoarea unori lanuri de grâu
răvășite,
De unghiile tale, din piatră gălbuie.
O să-ți înghit pielea, ca pe-o migdală
întreagă.
Vreau să sorb fulgerul drăgălășeniei tale,
Nasul stăpân al feței tale obraznice,
Umbra nesigură a genelor tale.
Și mort de foame umblu, și adulmec amurgul,
Căutând. Îți caut inima caldă,
ca o pumă rătăcită pe maidanele din Quitratúe." – Pablo
Neruda
