Ronțăi printre măsele un cuvînt. Fornăi pe nas anumite mirosuri. Clipocesc prin ochi emoții, doruri. Aerul miroase a vînt încins, a pămînt uscat de veacuri, scîrțîie o poartă în propriile țîțîni. Urlă în depărtare un copil, e o amiază înserată molcomă la un colț din țară. Am oprit mașina, cauciucurile s-au încărcat de un praf bejui care-mi gîtuie respirația, tabla e încinsă de soare. Colb. Îmi tîrșîi espadrilele verzui pe ulițe bătute de soarele Dobrogei, o rază de soare se oglindește în geamul murdar al unei uși. E o lumină caldă de apus de soare, e o liniște aproape de mine și-o zarvă departe. Răsfăț. Răsfățul meu sînt gusturile copilăriei, imaginile cu bunicuța și mam' în care mă pierd cu fiecare adiere de gînd, mirosurile curții și casei, a așternutului în care mă cocoloșeam, sunetul valurilor mării din mijloc de august la miezul nopții, plaja 2 Mai-ului în creierii dimineții cînd nu era nimeni încă treaz, liniștea aceea de nespus alint. Alintul ăsta părea fără sfîrșit. Era dintr-o altă dimensiune. Să stau la mal de mare cu mam' a cărei ochi se-ncărcau de toate nuanțele de verde, a cărei mîini știau să te țină în brațe, să stau cu bunicuța la masa de piatră din curtea casei părintești de la Ploiești și să culegem mazărea sau să scoatem codițele de cireșele amare pentru cele mai parfumate dulcețuri, să țin de marginea ligheanului uriaș de alamă în care frămîntau cozonacii și de vasul în care răsuceau fuioarele de șerbet ‒ mostre de răsfăț inimaginabil. Acum, viața mea e departe de astfel de clipe, de acel timp, în sertărașele inimii mele știu că ele sînt dichisite frumos, că pot deschide ușițele. Sînt toate desenate în ochii mei. Mă așez la o berărie de sat înțepenit în timp, o masă de tablă ruginită ce șchioapătă de un picior, un scaun ca adus din omienouăsutetoamna, de la cofetăria Albina din Ploiești, de pe vremea cînd mergeam la gimnaziu și mă opream pentru un pumn de caramele. Am stat, am ascultat foșnetul frunzelor din copacii de peste drum, nu părea că mai e nmeni prin preajmă, mi-am așezat palmele pe masa încinsă de soare, m-au ars, am suflat să treacă, așa cum făcea bunicuța cînd mă ardeam cu jarul din capătul bățului cu care mă jucam în foc. Ce stranietate. Am închis ochii. Ăsta e răsfăț. Și mai e ceva, cea mai clară formă de libertate. E forma mea de ulițărniceală absolută pe care mă simt tare norocoasă că o am. Și-a apărut un om care mi-a dat cea mai bună cafea, fierbinte, la ibric, fără zgrunțurii zațului între buze, nici tare, nici slabă, perfect echilibrată, cu un zvîc de dulce. Și apă de la cișmea, rece de mi-a înghețat gura, într-o cană albastră cu smalțul sărit. Lucruri simple. Atît de simple că uităm cîteodată că ne sînt la un cot distanță. Și-am trecut Dunărea la Ostrov, am ascultat cum apa linge chila vasului, m-am umplut de straturile de galben, portocaliu și roșu din soarele de apus, am lăsat Adamclisi-ul în urmă și am plonjat într-un zgomot de sirene, de caldarîm dospit, în zumzetul continuu al oamenilor. Ce lume splendidă, ce ostrovuri de răsfăț trăiesc, ce clipe de alin(t) genuin. Mă-nclin.