Poate fi un simplu gest un semn de diplomație? Poate fi o privire elegantă sau tăioasă un simbol diplomatic? Poate fi atitudinea de pe întregul corp semn al delicateței sau a indeciziei? Eu cred că da. Toate pot fi semne ale unui întreg tablou. Sînt oameni care vorbesc cu mîinile, alții care tac din priviri. Sînt gesturi care ne trădează pe mulți dintre noi, unii le descifrăm, alții nu le văd, sînt stări în noi care cresc și pe care fie le aruncăm într-un colț interior, fie le dăm drumul în lume. Le-aș putea numi gesturi diplomatice. Iar dacă contextul este cultural, devin cultural diplomatice. Și am ales să-mi pornesc mica poveste a primelor două zile de festival de teatru de la Suceava cu atenția pe care eu o acord gesturilor, privirilor, atitudinilor oamenilor pentru că, pe de o parte, mă fascinează zona asta, pe de altă parte, pentru că ele vorbesc despre oameni. Iar mie-mi plac oamenii. Iar echipa, pentru că am să încep cu ea, echipa Teatrului Matei Vișniec de la Suceava este una legată prin cuvinte, dar mai ales prin gesturi și priviri. Trăiri și emoții. Nu știu cît de mult realizează ei toată chestia asta, eu sînt în afara lor, îi văd cum se mișcă la începutul ăsta de festival. Sînt la un corp comun, unduios și elegant, un corp comun format din mai multe elemente, dar care e legat prin infinite legături subțiri. Au pus o ștachetă foarte sus cu ediția a 8-a a festivalului. Știți în ce se vede asta? În atenția la cele mai nevăzute detalii de către lumea largă. Da, este o comunitate de oameni de teatru din toate zonele artelor spectacolului, jurnaliști, oameni de comunicare, public, deci, pestriți și amestecat, nu știu ce simte fiecare, dar eu am văzut borna asta înaltă. Toată grija cu care s-au axat pe buna primire, atenția față de fiecare invitat, prezentările în print pentru broșurile cu programul festivalului, cu cele despre fiecare spectacol în parte, comunicarea fină, atentă, concretă și curată în așa fel încît să nu apară sincope sau nemulțumiri. Oooo, știți cît de greu este asta?, aproape de imposibil, dar echipa asta de care vorbesc are un ceva aparte pentru că nu mi-a dat impresia de efort, totul parcă le iese natural. Nu am auzit o vorbă răstită, nu am văzut un gest smucit, nu am sesizat o privire mînioasă. Iar dacă ele au existat le-au ținut sub obroc, departe de ochii mei și a celorlalți. Astea sînt gesturi simple de diplomație culturală. Tot de diplomație culturală ține și alegerea evenimentelor și a spectacolelor de teatru, aici e un melange de stiluri, ba un performance teatral, ba un concert fusion marca Tibor Cari, ba o premieră teatrală cu un text care e montat pentru prima dată în țară, ba un concert rock. Toate fac ca întregul să fie unitar, rotund. Deschiderea de festival, cu speechurile ei, unele mai atent creionate, altele mai tînguitoare, mai lungi sau mai la obiect, a fost împănată cu muzică clasică, asta a dat un aer mai lent, dar nu dezlînat. Muzica a completat bine tabloul, am ascultat căldura din clapele pianului cu coadă scurtă sub mîinile lui Johannes Onesciuc, dar și nuanțarea bine temperată din glasul mezosopranei Viorica Corjan. Ce a rămas după toate speechurile de deschidere? Teatrul creează comunități. Cultura dezvoltă comunități. Eugen Ionescu spunea într-un interviu că “politica îi divizează pe oameni, dar cultura îi unește”. Iar completarea lui Matei Vișniec sună cam așa “nu este cultura, ca și diplomația, o încercare de rotunjire a unghiurilor?”. Eu cred că exact despre asta e vorba. Și ca să pun eu o bulină verde la aceste gînduri ale unor intelectuali redutabili am să mă duc în zona de creativitate a imaginilor fotografice, dar și a bijuteriilor care pot fi statementuri culturale. Și mă refer la ingenioasa idee a lui Mihai Nistor, nominalizat la Uniter pentru video-proiecții, filmări și mapping pentru spectacolulul “Antologia dispariției”, regia, Radu Afrim, la Teatrul Vasile Alecsandri, Iași, de a surprinde în pixeli foto felul în care se face publicitatea stradală în cadrul festivalului de teatru de la Avignon și a aduna într-o expoziție toate aceste instantanee. Nu ai simeze, nu ai printuri uriașe ce pot fi văzute din orice colț te-ai afla, ci sînt în spiritul Avignon, un covor de fotografii mici pe care nu-ți vine să calci. Mi-aș face o pardoseală de tipul ăsta, mi s-a părut bestială ideea. Sigur, poți aluneca de calci pe ele, se poate prinde vreo fotografie în tocul cui al pantofilor sau le poți împinge cu botul trotteurilor ca să fii sigur că nu te prăvălești chiar din foaierul teatrului. Ideea este bestială, repet. Și tot în foaierul teatrului dai cu ochii de un “atelier” de făcut bijuterii unicat, bijuterii cu impact vizual, bijuterii-simbol ‒ o mică nicovală, zeci de dăltițe, ciocane mai mici sau mai mari, de un fierăstru în miniatură, bucăți neprelucrate de metale, dar și diferite brățări și broșe, marca Andrei Stoica by ATELIER7. Seara și-a strîns poalele în Cetatea Sucevei, pe un vînt recișor de mai care a dat fiori pe sub bluzele invitaților, cu un concert inedit și spectaculos, un sound fresh marca Tibor Cari&CT Project Passengers. Am dansat pe final, dar mi-a venit să mă ridic să dansez de la primele acorduri. Violoncel, contrabas, tubă, trompetă, saxofon, clarinet, tobe, bass, chiatră electrică, clape și voci foarte bine armonizate, toate într-un amestec de muzici românești, ungurești, sîrbești, evreiești. Un amestec muzical sincronizat cu toate comunitățile din inima Bucovinei. Și s-a oprit și vîntul, lumea s-a ridicat să danseze, am plecat într-un mers mai săltăreț, așa îmi dădea ghes inima. Am încheiat prima zi de festival, organizată impecabil, cu un cocktail unde vorbele s-au amestecat cu bucate gustoase și vinuri seci sau ușor parfumate, numai bine să închidem seara armonios. Ștacheta pusă atît de sus a fost alegerea firească pentru echipa Teatrului Matei Vișniec și a managerului Angela Zarojanu. Ziua a doua. Erau umbre pe perdele, vagi raze de soare, părea cam răcoare, dar am ales să deschid ușa balconului. M-am scuturat de somn. Am pornit ziua ușor poticnit, am ales pentru cocktailul de cu o seară înainte pantofii cu toc, iar eu nu mai port pantofi cu toc de mulți ani, deci gleznele mele erau cam învechite la adaptarea asta intempestivă, am tras o porție de gimnastică, am băut prima cafea a zilei și hop la “Cuibul” de la teatru, acolo erau primele evenimentele ale celei de-a doua zi de festival, o serie de lansări și conferințe mișto. Am ajuns mai devreme, am dat peste Radu Cucuteanu de la Junimea Iași, criticul de teatru Călin Ciobotari era deja în sala de conferințe, cafeaua proaspătă sfîrîia în cafetieră, un bol plin de mini napolitane, bine venite, de altfel. A deschis ostilitățile prima conferință, colecția Hamletarium, coordonată de cei doi de care am vorbit mai devreme cărora li s-a adăugat carismaticul Matei Vișniec și Angela Zarojanu. Hamletarium este o colecție de carte de teatru, de la universul lui Gorki văzut de Călin Ciobotari la Virgil Tănase, scriitorul și regizorul plecat în Franța în anii ’70, pînă la estetica coregrafei care a rupt tipare, Pina Bausch. A urmat lansarea de carte a Tamarei Constantinescu, actrița Teatrului Fani Tardini de la Galați, o poezie de om, a vorbit despre cartea ei, „Bulgări de timp... teatral”, coperta cărții fiind desenată de regizorul Cristian Pepino. Un bulgăre de șarm vesel este Tamara Constantinescu. Și să nu vă închipuiți o lansare de carte clasică, nu, nu, a fost un dialog spumos cu Călin Ciobotari și Matei Vișniec. Nu știu cînd a trecut timpul, dar o pauză de cafea e mereu binevenită, zumzăiala s-a întins în tot spațiul din jurul cuibului din teatru, ba un fursec apetisant, ba schimb de replici vesele, echipa teatrului, ca un stup de albine harnice, mereu prezentă să nu lipsească nimic. Și la un semn nevăzut ne-am așezat din nou pe scaune pentru conferința Teatrul Azi!, cu Oana Borș și Irina Zlotea. Pentru foarte mulți dintre noi, pentru mine revista Teatrul Azi! este legată direct, concret, puternic de Florica Ichim. Am avut ocazia să o cunosc puțin pe vremea cînd eram producător de televiziune și făceam o emisiune culturală, am stat de vreo două ori de vorbă, iar vocea hîrîită de fumător pasionat mă urmărește și acum, discuțiile puține avute cu Florica Ichim mi-au dat sentimentul ăla de forță, de agilitate a minții, de univers al lecturilor. Cred cu toată tăria că Florica Ichim a creat o școală. Din păcate, doamna Ichim a plecat dintre noi, dar moștenirea lăsată este dusă mai departe de oameni care au simțit forța și pasiunea Floricăi Ichim, e o redacție proaspătă, tînără, cu zvîc. Citesc revista destul de des, mi se pare foarte fain că ei se încăpățînează să apară pe hîrtie, nu online. E bucurie această revistă. Oana Borș, critic de teatru și redactorul șef a vorbit aprins, apăsat despre revistă, despre moștenirea Floricăi Ichim, despre cum deschid granițele revistei pentru rubrici, articole noi, cum dau atenție oamenilor din toate zonele de arta spectacolului, neuitînd să prindă în granițele astea și publicul. Oana Borș și Irina Zlotea s-au completat și au dat sentimentul de întreg. Citiți teatrru, citiți cronica de scenă, citiți revista Teatrul Azi! Am tras adînc aer în piept, mi-am luat cartea despre Pina Pausch, am eu ceva cu coregrafa asta atipică, ah!, acel spectacol genial, Cafe Muller, cu scaunele, dansînd cu scaunele, iar cum zicea Călin Ciobotari, acest spectacol e o legătură extraordinară cu Scaunele lui Eugen Ionescu. Nu a existat pînă acum vreo carte despre dansul ei, despre relaționarea ei cu alte corpuri, cu obiectele, de abia aștept s-o citesc. Dar după festival. Am coborît din Cuib, am băut un frappe făcut cu o cafea aromată care mi-a plăcut teribil, am luat la pas niște străzi din Suceava, m-am salutat cu niște oameni necunoscuți, am făcut niște fotografii. Lejer, calm. Urma seara premierei naționale, spectacolul „Cum l-am îngropat pe Stalin”, de Artur Solomonov, în regia lui Theodor Cristian Popescu, cu trupa teatrului sucevean. Un text nemontat vreodat’ pe vreo scenă din țară, cu autorul prezent în sală, sala plină ochi. Un spectacol interesant, cu o scenografie extrem de faină, cu clenci vizual foarte bun, eu fiind un om vizual, semnată de Raluca Alexandrescu, cu o muzică originală compusă de Ovidiu Iloc care a creat foarte bine o lume și a aruncat-o cu toată greutatea subiectului pe umerii noștri. Nu e un subiect ușor, are greutatea lui, are cîrligele în propria noastră istorie, un spectacol care te pune pe gînduri sau dă de gîndit asupra vremurilor de acum. Mie mi-au lipsit ceva mai multe drame de emoție, spectacolul are părțile lui încărcate emoțional, dar eu sînt mai turbată și mi se lipește de mine mai tare un spectacol cu mai multă emoție. E, evident, un spectacol de văzut. Și hop, scutură-te, Irino, de atmosfera spectacolului, și aruncă-te în muzica trupei Urma, în Art Rock Café. Pfiii, ce nebunie de concert, Just string by Urma. Nu e prima dată cînd îl ascult pe Oigăn și Mani, dar a existat un vibe anume, e pe val acest cuvînt, deci, să-l folosesc și eu, a sunat impecabil, un set de scenă centrală, în mijlocul spațiului de la Art Rock, astfel puteai vedea absolut orice, de la chitarele aliniate pe stative, la cabluri, sticla de cervesa cu felia de lime atîrnată de buza sticlei. Și peste toate dans, zîmbete, cîntat cu trupa, acea atmosferă care te rupe de lumea obișnuită și te duce într-o lume ideală. Muzica. Festivalul continuă, a pornit sus și merge perfect, e ca un motor care toarce lin, nu scuipă benzină, nu dă rateuri. E o încîntare.