Respir scurt, superficial și sacadat. Nu-mi ajunge aerul. Pun un pas înaintea celuilalt. Încerc doar să mă ascult, să-mi dau seama ce trebuie să fac ca să-mi domolesc șuieratul. Sper să nu văd pe nimeni cunoscut, inima-mi e în gît. Tumult. Am primit un bilet la un spectacol de teatru despre care feelingu’ urla în mine că va fi greu de dus, voiam cu toată puterea să-l văd, era un must, dar, paradoxal, mai că nu m-aș fi dus. Gentilelețea lui M de a-mi oferi biletul m-a copleșit.
TATĂL, de Florian Zeller. Regia, Cristi Juncu. Scenografia, Carmencita Brojboiu. La Teatrul Bulandra. O poveste umană, spusă simplu și curat, despre uitare și demnitatea uitării. O poveste despre un bărbat care-și pierde memoria. O fură Alois. –Ah!, îl urăsc pe acest Alois Alzheimer, da, da, știu, nu pe el, ci boala care-i poartă numele, boală care a măcinat memoria mamei mele, a săpat crevase și a lăsat mintea unui copil. Alois mi-a luat-o pe mam’. –Muzica lui Ian Anderson (Jethro Tull) și flautul lui fermecat m-a smuls din gîndurile mele, așa începe spectacolul, cu această muzică. Mă doare muzica de cînd ai mei au urcat pe-o stea, dar mi-am adus aminte de bucuria concertului din 2014 de la București, îl vedeam live prima dată pe Ian Anderson, așa că-ncerc să țin lacrimile în spatele ochilor. Povestea este dozată cu finețe, e spusă ca și cum ai urca panta unui deal domol, chipurile oamenilor din jurul tatălui se amestecă, ba-i recunoaște pe cei cu care stă de vorbă, ba memoria îi joacă feste, e bulversat și bulversant, discuțiile se tot schimbă și devine sîcîietoare starea pe care o are, nu mai știe în ce lume trăiește. Schimbările de comportament și atitudinea lui –cînd veselă, chiar pusă pe șotii, cînd amărîtă, îngrijorată –sînt puse în cea mai blîndă lumină. O degradare a psihicului, o minte care se rătăcește. Reperele pe care le avea de-o viață îl fac să sufere, iar declinul vine pe negîndite.Victor Rebengiuc face din acest personaj unul de o mare eleganță, cu nuanțe atît de fine în glas, în șoapte, în gesturi, în tîrșîitul picioarelor sau a pașilor zglobii de dans improvizat. În replicile date prompt. E șarmant. Alături de el stă fiica cea mare, Anne, jucată de Ana Ioana Macaria, fiică care se zbate între iubire, datorie și propriul drum în viață. Ea găsește cheițele subtile ale personajului, îl îmbracă cu emoție, îl creionează cu profunzime. Povestea se învîrte și la propriu, prin scena gîndită de Carmencita Brojboiu, și la figurat. Un univers aparent banal, al casei, care se învîrte în jurul unui bărbat a cărui sănătate se dărîmă, pereți care stau să cadă și ei, degringolada din mintea tatălui este metaforic preluată în scenografie, apariția și dispariția unor obiecte din casă. O metaforă delicată despre un labirint al minții în declin.
Îmi place Cristi Juncu pentru felul în care folosește simplitatea, prin felul în care spune povestea, prin gesturi, prin acele detalii subtile, grațioase, prin muzica pe care o alege, prin lumini, prin contraplanurile care susțin povestea, prin alegerea scenografului cu care imaginează spectacolul, umorul și dramă bine temperată. Stilul lui de a spune povești este unul de te face să simți că ești și tu pe scenă.
Aș fi vrut să mai pot rămîne în sala de la Bulandra după ce actorii s-au retras la cabine, după ce luminile de spectacol s-au stins, după ce foșgăiala publicului s-a depărtat. Dar mi-a fost tîrșeală. Lacrimile nu au mai stat în spatele ochilor. M-am refugiat în mașină și mi-am disecat stările. Acu-s pe hîrtie.
Fotografiile din spectacol sînt făcute de Cosmin Ardeleanu și Lucian Muntean. Poza de final e făcută de mine.
