| grănicer român năsăudean |
Dorința de apartenență la lumea civilizată
întruchipată de Europa Occidentală reprezintă una dintre
coordonatele esențiale pe care s-a desfășurat procesul de
nation-building în cazul românilor, încă din ultimele decenii ale
secolului al XVIII-lea. Chiar dacă înspre sfîrșitul secolului al
XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea curentul
europenist este puternic contrabalansat de reacții autohtoniste de
factură nationalist-etnicistă (Marino 2005: 41), idealul unei
națiuni europene, a „intrării în Europa” rămîne o constantă a
vieții culturale și politice pînă în zilele noastre (Matei 2004:
57). Această coordonată a nation-building-ului românesc presupune o
dublă mișcare. Pe de o parte, implică ieșirea dintr-un Orient aflat
în plin proces de cartografiere și circumscriere de către Europa
Occidentală (Said 1978; Wolff 1994; Todorova 1997; Boatcă 2013), pe
de altă parte, implică descoperirea europenității interioare a
românilor. Acest aspect este soluționat prin punerea în lumină a
latinității românilor și transformarea în fundament a discursului
identitar. Acest demers are la bază o contribuție esențială venită
dinspre intelectualitatea românească din Transilvania, pe atunci
parte a Imperiului Habsburgic, și dinspre autoritățile imperiale
interesate să transforme în cetățeni loiali și utili ai imperiului
o populație de țărani.
Prin acest articol îmi propun să discut modurile
în care latinitatea a fost utilizată ca argument al apartenenței
românilor la lumea civilizată și ca trăsătură fundamentală a
identității naționale. Mă voi concentra asupra cazului românilor
din Imperiul Habsburgic unde procesul de construire a identității
naționale nu a beneficiat de suportul unui stat, spre desosebire de
cazul românilor din Moldova și Valahia.1
Când Transilvania a devenit parte a Imperiului
Habsburgic în 1698, românii2, deși reprezentau cea mai numeroasă
populație de pe cuprinsul principatului,3aveau un statut inferior
celorlalte populații conlocuitoare. Acest statut inferior era
derivat din condiția de țărani-iobagi specifică majorității
românilor și din apartenența la creștinătatea răsăriteană,
ortodoxă. Împărțirea puterii politice între cele trei „națiuni
feudale” sau „națiuni de stări” - diferite de sensul etnicist
și/sau democratic al națiunii moderne – s-a impus în secolul al
XV-lea, după răscoala țărănească de la Bobîlna (1437-1438 și 1514).
Puterea politică se împărțea între nobilime (natio
Hungarica), care grupa toți nobilii, indiferent de etnie sau
limbă, acesteia adăugîndu-i-se elitele sașilor (natio
saxonica) și secuilor (natio siculica). În urma Reformei
religioase, această ordine juridică a fost completată în secolul al
XVI-lea cu sistemul celor patru religii recepte – reformată,
evanghelică, unitariană și catolică -, confesiunea ortodoxă și
religia iudaică erau tolerate, dar adepții lor nu aveau acces la
puterea politică. Această ordine juridică s-a perpetuat până la
revoluția din 1848 (Bernath 1994: 31-37; Pál 2012: 18; Pop 2012:
19; Lendvai 2013: 96-98).
Înființarea Bisericii Greco-Catolice în 1697 a
reprezentat o măsură politico-religioasă cu profunde reverberații
asupra comunității românești din Transilvania. Apariția acestei
biserici, o consecință a Reconquistei catolice în Europa
Centrală și Răsăriteană, reprezintă și o expresie a suprapunerii
intereselor de stat habsburgice peste prozelitismul Reformei
catolice (Bernath 1994: 77; Miron 2004: 36). Unirea cu biserica
Romei s-a făcut prin convertirea ierarhilor ortodocși transilvăneni
în urma unor negocieri care garantau privilegii și imunități menite
să îmbunătățească nivelul de trai și starea socială a clericilor
români. La schimb, noua biserică recunoștea patru puncte dogmatice,
printre care primatul papal și filioque, dar păstra ritul și
tradițiile răsăritene. Unirea era descrisă în termenii unei
reveniri la unitatea anterioară cu Biserica romano-catolică și
garanta noii biserici intrarea în categoria confesiunilor
privilegiate (Miron 2004: 40). În acest sens, împăratul Leopold I
(1657-1705) a emis două diplome în 1699 și 1701 prin care toți
preoții ortodocși care au acceptat unirea cu biserica
Romano-catolică urmau să se bucure de aceleași drepturi și
privilegii de care beneficia clerul romano-catolic. Printre aceste
drepturi era și scutirea de obligațiile în muncă și de dijma față
de nobilime (Hitchins 2013: 249). Pe măsură ce vestea unirii a
pătruns în lumea satelor și în mediile monahale ortodoxe, în
special datorită faptului că se considera că biserica ortodoxă nu
mai există, fiind absorbită în noua construcție confesională, au
apărut și primele mișcări de revoltă. Cele mai puternice revolte au
avut loc pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, sub conducerea
călugărilor ortodocși Visarion Sarai și Sofronie de la Cioara. Deși
reprimate violent de către autoritățile imperiale, aceste revolte
au determinat recunoașterea existenței confesiunii și bisericii
ortodoxe. Populația românească din Imperiul Habsburgic era astfel
scindată în două mari comunități confesionale, cea ortodoxă fiind
subordonată pe linie ierarhică bisericii sârbești pînă în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea (Iorga 2012: 128-133;
297).
Dezvoltarea și consolidarea instituțională a noii
biserici a urmat direcțiile principale ale Conciliului de la Trent
(încheiat în 1563), acordînd o importanță majoră catehezei,
vizitaților canonice menite să ia pulsul parohiilor și trasarea
unor sarcini cu caracter birocratic preoților. Preoții aveau
obligația de a ține registre cu informații despre nașterile,
căsătoriile și decesele enoriașilor (Burke 2004: 178). Aceste
atribuții se vor extinde și asupra clerului ortodox, fiind foarte
importante puterii imperiale interesate nu doar să-și consolideze
poziția în noile teritorii cucerite, ci și să-și disciplineze și
loializeze noii supuși. Acest parteneriat între biserici și stat
este reflectat și de rolul major al clerului în sprijinirea
măsurilor modernizatoare ale noii administrații și în diseminarea
propagandei pro-imperiale pe parcursul secolelor al XVIII-lea și al
XIX-lea (Mitu 2000: 45; Maior 2006: 190; Dumitran 2007: 82-86;
Cosma 2008: 15-16).
O altă consecință importantă a fost dezvoltarea
unui sistem educațional de inspirație occidentală, menit să formeze
clerici mai bine școliți și să contribuie la amplul proces de
disciplinare socială. Alături de bursele de studiu date unor tineri
greco-catolici pentru a studia în instituțiile de învățământ
catolice de la Roma sau Viena, aceste instituții educaționale au
contribuit la apariția primelor generații de intelectuali români
formați în tradiția epistemologică și teologică occidentală
(Câmpeanu 2008). În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea,
latinitatea românilor devine o temă în jurul căreia se construiește
identitatea națională a românilor, atît în scrierile
intelectualității românești, cât și în politicile imperiale. Să le
luăm pe rând.
În primul rând, latinitatea românilor nu este o
invenție a intelectualității românești din secolul al XVIII-lea,
cronici și manuscrise - românești și străine - din perioade
anterioare vorbind despre valahii din Transilvania, Moldova și
Valahia ca despre o populație romanică (Ambruster 1993: 271;
Neagotă 2011: 12; Hitchins 2013: 260). Episcopul greco-catolic
Inochente Micu Klein menționează argumentul descendenței directe a
românilor din coloniștii romani aduși în Dacia în petițiile pe care
le adresează autorităților imperiale pentru a solicita punerea în
aplicare a drepturilor prevăzute în diplomele Leopoldine (Hitchins
1999: 57). O formulare clară și argumentată a descendenței directe
din romani a românilor este cuprinsă în lucrările Despre
schismaticia grecilor (1746) și Despre articulușurile ceale
de price (1746), scrise de Gerontie Cotore, ulterior devenit
vicar al bisericii Greco-Catolice.
„căci și noi avem sânge authentic de roman, din
moment ce strămoșii noștri de pe vremea împăratului Traian au fost
trimiși în aceste locuri” (2000: 17).
Gerontie Cotore avansează ideea declinului
românilor pe parcursul Evului Mediu datorită ruperii acestora de
creștinătatea occidentală și integrării acestora în biserica
răsăritului. Unirea cu biserica Romano-Catolică este descrisă ca un
moment al renașterii, o reafirmare a latinității inerente românilor
(Cotore 2006; Hitchins 2013: 253-254).
Latinitatea românilor și necesitatea iluminării
poporului sunt coordonatele majore pe care se articulează discursul
și eforturile următoarei generații de cărturari români, cunoscuți
posterității sub denumirea de Școala Ardeleană. Deși de formație
teologică, aceștia sunt animați de ideile iluminismului, în special
de versiunea germană a acestuia, educația și rațiunea fiind
instrumentele cheie în vederea emancipării și transformării în
cetățeni a popoulației de țărani din rîndul căreia se ridicaseră.
Asumîndu-și rolul de elită luminată, aceștia produc pe parcursul
cîtorva decenii un număr impresionant de lucrări de istorie,
gramatică, dicționare, teologie, morală și manual școlare (Tóth
2001; Hitchins 2013: 259; Duțu 1968: 296-326; Neumann 2006:
143-146). Dacă scrierile catehetice au contribuit la întărirea
controlului bisericii asupra pietății populare și la profilarea
noii identități confesionale, lucrările dedicate istoriei și limbii
românilor au pus bazele discursului identitar și au marcat primele
intervenții menite să prelucreze limba în acord cu viziunea
cultivată.
Principalii artizani ai acestui proces sunt Samuil
Micu (1745-1806), Gheorghe Șincai (1754-1816) și Petru Maior
(1756-1821). Pentru aceștia limba și istoria erau principalele
elemente care distingeau o națiune de altele și-i configurau
pedigree-ul (Hitchins 1999: 128). În cele patru volume care
alcătuiesc Istoria și lucrurile și întîmplările românilor,
Samuil Micu formulează cea mai radicală teorie a descendenței
românilor din coloniștii romani, începîndu-și lucrarea cu fondarea
Romei de către Romulus și Remus. Mai departe, creștinismul ar fi
pătruns în Dacia tot pe filieră romană, avansîndu-se astfel un
argument istoric în favoarea bisericii Greco-Catolice. Dar partea
cea mai radicală a acestei teorii vizează războaiele daco-romane,
în opinia sa dacii fiind exterminați de către romani (Hitchins
2003: 259; Mitu).4O astfel de interpretare relevă atît dorința de a
sublinia noblețea românilor și astfel îndreptățirea de a revendica
drepturi politice în calitate de urmași ai Romei, cît și
preocuparea pentru îndepărtarea oricărei legături cu dacii,
întruchipare a barbariei. Teoria lui Samuil Micu, cu diferite
nuanțări, modificări și adăugiri, a fost împărtășită și de către
alți autori contemporani, precum Gheorghe Șincai5sau Petru
Maior.6
Puritatea latinității românilor este probată de
Samuil Micu și alți cărturari și printr-o serie de obiceiuri și
credințe ale țăranilor descrise ca fiind similare cu cele ale
strămoșilor din peninsula Italică (Bîrlea 1974: 33‒49; Neagotă
2011: 13-14).7Dacă scrierile istorice au contribuit la luarea în
posesie a trecutului național și la scoaterea românilor din
categoria „popoarelor fără istorie” (Țichindeleanu 2015: 7; Mignolo
2015: 76), lucrările lor în domeniul filologiei și lingvisticii au
reprezentat o intervenție asupra prezentului, în sensul purificării
și latinizării limbii române. Prin lucrări precum Elementa
linguae daco-romanae sive valachicae (Viena, 1780) sau
Lexicon valachico-latino-hungarico-germanicum (Buda, 1825)
aceștia au făcut mai mult decît să pună bazele teoretice ale
studiului limbii române. Pentru că vedeau limba română ca o
versiune alterată a latinei clasice, au purces la o revenire cît
mai apropiată de forma ei originară și la standardizarea acesteia.
Cea mai radicală măsură a fost înlocuirea cu alfabetul latin a
alfabetului chirilic folosit pînă atunci.8Pe lîngă această
schimbare de mare impact, au inaugurat folosirea unui sistem de
transcriere latină și o ortografie mai degrabă etimologică decît
fonetică (Șăineanu 1895: 4-5; Hitchins 2003: 261-262; Mitu). Acest
proces de latinizare a limbii române, în special prin adoptarea
alfabetului latin, evidențiază și dorința de desprindere de lumea
răsăriteană, slavonă, fiind un pas înainte către „revenirea” în
lumea civilizată, occidentală. Alături de convertirea la
greco-catolicism și ca o consecință a acesteia, cultivarea
latinității de către elita intelectuală este și un proces de
dez-Orientalizare a românilor. Căderea în Orient datorită
succesivelor invazii migratoare și datorită intrării românilor în
sfera creștinismului răsăritean este privită de către acești
cărturari și mai apoi de alte generații de intelectuali drept o
cauză a înapoierii românilor și a condiției lor de primitivi, după
cum ilustrează o astfel de formulare:
„Astfel se introduce în stat și în Biserică limba
slavă, care stăpânește toată viața noastră intelectuală, tot
sufletul nostrum, ținându-l în cătușele înădușitoare ale unui
întunerec de aproape opt veacuri” (Pâclișanu 1910:
30).9
Deși profund preocupați de educarea și civilizarea
țăranilor care alcătuiau majoritatea covîrșitoare a națiunii
române, deși obiceiurile și credințele populare erau folosite ca
argument al latinității românilor, elita intelectuală și clericală
a acestei perioade nu-și putea imagina țăranii ca făcînd parte din
națiunea politică pentru a căror drepturi militau (Hitchins 1999:
131). Petițiile pe care le-au inițiat, dintre care cea mai faimoasă
este Supplex Libellus Valachorum din 1781, revendicau
drepturi în virtutea unei moșteniri aristocratice și negau faptul
că românii ar fi un neam de țărani (Prodan 1967: 493-510;
Drace-Francis 2013: 44). Considerîndu-i ignoranți și superstițioși,
aceștia vedeau ca necesară o lungă perioadă de tutelaj înainte ca
țăranii să fie în stare să participe integral și într-un mod
rațional în afacerile publice (Hitchins 1999: 131). Dacă prin
educarea în școlile greco-catolice și romano-catolice din
Transilvania, Viena și Roma, o minoritate reușește să se cupleze la
modernitatea occidentală și să se integreze într-un alt univers
cultural, dobîndind statutul de subiect capabil să raționeze, marea
masă a populației țărănești rămîne în continuare în afara
modernității, avînd în continuare calitatea de obiect al
cunoașterii, descrierii și al politicilor civilizatoare exercitate
de elitele intelectual-clericale și de autoritățile
imperiale.
Anterior încorporării în Imperiul Habsburgic și în
sfera creștinătății occidentale, prin calitatea lor de țărani,
ortodocși și rezidenți ai unui spațiu aflat în afara lumii
civilizate, românii făceau obiectul unei multiple expulzări în
afara modernității. Conform narativei identitare și modernizatoare
inaugurată de această generație de cărturari, marea masă țărănească
a ieșit partial din această stare de multiplă excludere, ajungînd
la statutul de „primitivi” din interiorul/de la marginea lumii
civilizate.10Din însemnările arhiducelui Joseph
Rainer de Habsburg privind călătoria sa de documentare din 1810, în
Maramureş şi Bucovina, aflăm că „luaţi la un loc, aceşti români
sunt adevăraţi copii ai naturii, prin urmare buni, deschişi şi
liniştiţi; ei sunt mult mai buni decât confraţii lor de la Dunăre,
de pe Olt şi Mureş, rareori dispuşi la furt, însă deosebit de
neciopliţi, cea mai mare vină purtând-o nespusa ignoranţă a
preoţilor lor care nu se deosebesc de ei decât că pot să le
citească liturghia, încât nu le pot da nicio instrucţie. Prin
formarea de clerici instruiţi (şi) prin înfiinţarea de şcoli s-ar
putea crea cetăţeni folositori date fiind talentele lor. [...] Sunt
puține regiuni ale Europei care sunt [ca în Bucovina] atât de
sălbatice [încât], trecând prin acestea, te crezi strămutat în
America prin aceea că imaginea, din însemnările călătorilor, a
regiunilor sălbatice de acolo se potrivește întocmai cu a celor de
aici.”11
Astfel de descrieri ale românilor sunt
conținute în numeroase scrieri ale funcționarilor și
reprezentanților administrației imperiale din această perioadă. În
a doua jumătate a secolului al XVIII-lea autoritățile imperiale
demarează un amplu proces de cartografiere și „lizibilizare” (Scott
2007: 18) a noilor teritorii cucerite și a populațiilor aferente.
În 1771, Consiliul militar al Curții vieneze solicită
feldmareșalului-locotenent von Preiss, general-comandant al zonei,
o „descriere completă” a Marelui principat al Transilvaniei.
Această descriere se bazează pe conscripția din 1760-1762 (Bernath
1994: 209-213) și a avut un rol important atît în formarea unei
imagini despre această populație, cît mai ales în elaborarea unor
măsuri și reforme care să ducă la transformarea românilor în
cetățeni utili și loiali Imperiului. O altă descriere a
Transilvaniei, realizată tot de un funcționar imperial pe nume
Thoman, este Beschreibung von
Siebenbürgen (1781). După cum a subliniat
istoricul Mahtias Bernath, în prezentarea „firii
românilor” este vizibilă legătura dintre
„descriere” și tendința moralizatoare, în sensul unei pedagogii de
stat. Cele două descrieri spun că valahii „ar trăi după simțurile
și înclinațiile lor, ar fi dedați băuturii, ușuratici, răzbunători,
tentați să emigreze în principatele extracarpatice”. În descrierea
sa Thoman face legătura între caracterul românilor și condiția lor
de oprimați (Bernath 1994: 212).
Sub stratul de barbarie și sălbăticie
imperialii observă latinitatea românilor și implicit
compatibilitatea cu civilizația datorită acestei descendențe. Cele
două descrieri subliniază originea nobilă a românilor – „o rămășiță
și urmași ai vechilor colonii romane” – și faptul că, în pofida
superiorității numerice și a vechimii sunt lipsiți de drepturile
constituționale (Bernath 1994: 213). Latinitatea românilor este
evidențiată și de scrierea cu caracter
literar Poëmation de secundae legione Valachica a
ofițerului imperial Anton Cossimeli, care descrie populația
românească din districtul Năsăudului de la sfârșitul secolului al
XVIII-lea (Bichigean 1925). Această nobilă descendență din
legiunile romane este cultivată în rândul grănicerilor năsăudeni de
către autoritățile imperiale în cadrul proiectului de
loializare a populației prin organizarea regimentului năsăudean sub
egida Virtus Romana Rediviva.
Acest simbol era scris pe drapelele celor două batalioane, pe
drapelul Institutului militar năsăudean şi era gravat pe toate
sigiliile oficiale ale Regimentului. Deviza primului batalion de
infanterie era: Pro Imperatore, honor et
gloria iar cel de-al doilea batalion:
Perpetua Fides.Aceste devize erau scrise
cu litere de aur pe eşarfa drapelelor (Onofreiu, Bolovan 2006: 81).
În 13 noiembrie 1789, Wiener Zeitung
apreciază calitățile noilor trupe intrate în componența
armatei imperiale, în urma unor conflicte, făcând iarăși referire
la ”latinitatea” acestora, ca sursă a virtuților războinice a
recent militarizaților țărani, precum și ”răspunderea” derivată din
această descendență nobilă.
„Este de dorit ca cel de-al II-lea Regiment
grăniceresc român transilvănean să aibă mereu posibilitatea de a
face dovada virtuţilor sale de război, deoarece într-un asemenea
caz lumea s-ar convinge că simbolul Virtus Romana
Rediviva – care a fost dat regimentului, este
adevăratul şi neîndoielnicul simbol al acestei
naţiuni” (Onofreiu, Bolovan 2006:
81).
Sub îndrumarea luminată a reprezentanților
imperiali au ieșit la iveală virtuțile războinice latente ale unui
neam de țărani, precum și descendența lor nobilă, de urmași ai
coloniștilor romani. Cam aceasta ar fi, într-o manieră sintetică,
mesajul transmis prin descrierea laudativă făcută românilor
ardeleni. Contribuția administrației imperiale la procesul de
construire a indentității naționale a românilor reprezintă o parte
a procesului de întărire a dominației asupra noii provincii și
asupra populațiilor băștinașe. Pe de altă parte, demersurile care
vizau emanciparea românilor, dincolo de demofilismul împăratului
Iosif al II-lea, erau și o consecință a strategiilor de extindere a
administrației imperiale și de contrabalansare a puterii de
aristocrației maghiare și a celorlalte stări transilvănene (sașii
și secuii) (Verdery 1983; Bernath 1994:
76-85).
Pentru legitimare, în secolul al XVIII-lea
Habsburgii şi-au atribuit rolul de împăraţi creştini, acordând
prioritate originilor antice în construcţia mitului. Punctul de
convergenţă dintre descendenţa „romană” a familiei de Habsburg şi
cea a românilor a reprezentat nucleul politicii de loializare.
Apelul la originea romană a Casei de Habsburg s-a accentuat în
perioada înfiinţării graniţei militare, reţeaua de şcoli apărută în
această perioadă a promovat tradiţia
romană.Mitul împăratului
Traian revine în forţă odată cu Şcoala Ardeleană, fiind constant
popularizat prin intermediul instituțiilor bisericești și școlare
(Maior 2004: 21), având loc o analogie cu mitologia imperială
habsburgică și contribuind la eforturile de transformare a
țăranilor români în ”cetățeni folositori” pentru Imperiu.
Latinitatea românilor este evidențiată și în contextul vizitelor
imperiale ale lui Iosif al II-lea și a lui Francisc I, contribuind
de asemenea la forjarea identității naționale în rândul populației
predominant țărănească, însă în strictă legătură cu loialitatea
față de împăratul binefăcător și administrația civilizatoare.
Strânsa legătură dintre loialitatea dinastică și dezvoltarea
identității naționale a fost reflectată din plin în timpul
revoluției de la 1848, când grănicerii năsăudeni au luptat
împotriva revoluției maghiare (Andrei 1996: 85-87). După
desființarea regimentului grăniceresc în 1851,
sloganul Virtus Romana
Rediviva —
Patria-Naţiuneaa
împodobit, alături de tabloul împăratului, Gimnaziul Român Francisc
Iosefian înființat la Năsăud în 1863 (Șotropa, Drăganu 1913: 154).
Inscripţia „Patria-Naţiunea”, este relevantă pentru concepţia
naţiunii în rândul grănicerilor năsăudeni conform căreia
desăvărşirea naţională a românilor trebuia să se petreacă în cadrul
Imperiului Habsburgic. Aceasta ne duce cu gândul la observația
istoricului Sorin Mitu, conform căreia conceptul de „patrie” la
românii ardeleni, în special în prima jumătate a secolului al
XIX-lea nu se suprapunea peste cel de „naţiune”. Patria avea un
înţeles strict teritorial iar în cuprinsul ei puteau coabita mai
multe naţiuni, în timp ce naţiunea avea un înţeles etnic (Mitu
2006: 120).
Procesul de naționalizare a unei populații
se desfășoară prin instituții precum școala și armata (Quiroga
2013: 24-26) fiind coordonat de statul național, însă în acest caz
instituțiile în cauză țineau de administrația imperială iar
forjarea conștiinței identitare era parte a procesului de
transformare a țăranilor în cetățeni folositori și loiali
Imperiului. Acest triplu proces – de construire a identității
naționalizare, de „civilizare” a țăranilor și de loializare a
populației românești – s-a ancorat în ideea latinității
românilor.
Pentru românii transilvăneni, încorporați în
Imperiul Habsburgic la sfîrșitul secolului al XVII-lea, latinitatea
devine biletul de intrare în lumea civilizată, europeană, fiind
temelia procesului de nation-building la care contribuie din plin
elita intelectuală indigenă, administrația imperială și biserica
Greco-Catolică rezultată din desprinderea de creștinătatea
răsăriteană a unei părți din cler și a enoriașilor pe care
aceștia-i păstoreau. Acest proces se petrece sub semnul civilizării
și întoarcerii în Europa civilizată întruchipată de creștinătatea
occidentală și de monarhia habsburgică. Ideea latinității ca
argument al nobleței și a potențialului de a se civiliza/fi
civilizat, deși suportă modificări și nuanțări, rămîne o constantă
în cultura română modernă și contemporană.
* Acest text reprezintă varianta în
limba română (extinsă și organizată) a conferinței ”The Birth of
Romanian Nation Revisited” susținută la Universitatea din Granada,
Spania, în cadrul workshopului Decolonizing Identities.
Belonging and Rejection of/from the Global South, 11-12 nov.
2016.
Bibliografie:
Ambruster, Adolf, Romanitatea românilor.
Istoria unei idei, Bucarest, Editura Enciclopedică,
1993.
Andrei, Mirela, “Aspecte
privind mitul «Bunului Împărat» însensibilitatea
colectivă ţărănească din Ardeal la 1848”,
enIdentitate şi Alteritate. Studii de
imagologie, eds. Nicolae Bocşan, Valeriu Leu,
Banatica, Reşiţa, 1996.
Boatcă, Manuela,
“Multiple
Europes and the Politics of Difference Within”,
enUneasy
Postcolonialisms. Web dossier: Worlds and Knowledges
Otherwise 3 (3), Durham Center for
Global Studies and the Humanities (Duke University), 2013.
(https://globalstudies.trinity.duke.edu/wp-content/themes/cgsh/materials/WKO/v3d3_Boatca2.pdf)
Bernath, Mathias, Habsburgii și începuturile
formării națiunii române, Cluj-Napoca, Dacia,
1994.
Bichigean,
Vasile,“Poëmation de secundae
legione Valachica”, en Arhiva Someșană,
1925, nro. 2-3, pp. 13-19; 39-65.
Bîrlea, Octavian, Istoria folcloristicii
românești, Bucarest, Editura Enciclopedică Română,
1974.
Burke, Peter, O istorie socială a
cunoașterii, Iași, Institutul European,
2004.
Călători străini despre ţările române în
secolul al XIX-lea,vol. I, ed. Georgeta Filitti,
Bucarest, Editura Academiei Române,
2004.
Câmpeanu, Remus, Elitele românești din
Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2008.
Cosma, Valer, Simion, “«Rădicarea din
întunecata prostie». Imaginea neamțului la nivelul clerului
năsăudean în prima jumătate a secolului al XIX-lea”
enArhiva Someșană VII, (3),
Năsăud, 2008.
Cotore, Gherontie, Gheorghe (1746). Istoria
despre schismăticia grecilor, Argonaut,
Cluj-Napoca, 2008.
Cotore, Gherontie, Gheorghe (1746) Despre
articulușurile ceale de price, Alba Iulia,
2000.
Drace-Francis, Alex, The
Making of Modern Romanian Culture: Literacy and the Development of
National Identity, Londres-Nueva York, Tauris
Academic Studies, 2006.
Drace-Francis, Alex, The Tradition
of Invention. Romanian Ethnic and Social Stereotypes in Historical
Context, Londres-Boston: Brill,
2013.
Duțu, Alexandru, Coordonate
ale culturii românești în secolul al XVIII-lea
(1700-1821), Editura pentru Literatură, Bucarest,
1968.
Furtună, Dumitru, Preoțimea
românească în secolul al XVIII-lea. Starea ei culturală și
material, Vălenii de Munte, 1915.
Hitchins, Keith, Românii
1774-1866, Bucarest, Humanitas,
2013.
Hitchins, Keith, A Nation
Discovered. Romanian Intellectuals in Transylvania and the idea of
nation 1700/1848, Bucarest, The Encyclopaedic
Publishing House, 1999.
Iorga, Nicolae, Istoria
Bisericii Românești și a vieții religioase a
românilor, vol. II, Bucarest, Saeculum,
2012.
Iorga, Nicolae, Sate și preoți din Ardeal,
Bucarest, 1902.
Lendvai, Paul,
Ungurii, Bucarest, Humanitas,
2013.
Maior, Liviu, Românii în
armata habsburgică. Soldaţi şi ofiţeri uitaţi,
Bucarest, Editura Enciclopedică,
2004.
Maior, Liviu, Habsburgi și
Români. De la
loialitateadinastică la
identitatea națională, Bucarest, Editura
Enciclopedică, 2006.
Matei, Sorin, Adam, Boierii minții.
Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a
ideilor, Bucarest, Compania, 2004.
Marino, Adrian, Pentru Europa. Integrarea
României. Aspect ideologice și culturale, Iași, Polirom,
2005.
Mignolo, Walter, Dezobediența epistemică.
Retorica modernității. Logica colonialității și gramatica
decolonialității [Desobediencia epistémica],
Cluj-Napoca, Idea, 2016.
Miron, Greta-Monica, Biserica greco-catolică
din Transilvania. Cler și enoriași (1697-1782), Cluj-Napoca,
Presa Universitară Clujeană, 2004.
Mitu, Sorin, Imagini
europene şi mentalităţi româneşti din Transilvania la începutul
epocii moderne, Cluj-Napoca, Editura Presa
Universitară Clujeană, 2000.
Mitu, Mitu, Transilvania
mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iasi,
Polirom, 2006.
Neagotă, Bogdan,
“Ideea romană și comparatismul genetic
latinizant în studiile de folclor românesc” en
ORMA. Revistă de studii etnologice și istorico
religioase, nro. 16.
2011.
Neumann, Victor, Tentația
lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală și de
Sud-Est, Iași, Polirom,
2006.
Onofreiu, Adrian, Bolovan, Ioan,
Contribuţii documentare privind istoria regimentului
grăniceresc năsăudean, Bucarest, Editura
Enciclopedică, 2006.
Pál, Judit,
“Integrarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic
la sfârșitul secolului al XVII-l” en Austrian
Influences and Regional Identities,
eds.François Bréda, Valentin Trifescu, Luminița
Ignat-Coman, Giordano Altarozzi, Bratislava, Ab Art,
2012.
Pâclișanu, Zenovie (1910), Biserica și
românismul, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș,
2005.
Pop, Ioan-Aurel, Biserică, societate și cultură
în Transilvania secolului al XVI-lea. Între acceptare și
excludere, Bucarest, Editura Academiei Române,
2012.
Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum,
Bucarest, 1967.
Quiroga, Alejandro, ”La nacionalización en España.
Una propuesta teórica”, en Ayer. Revista de
Historia Contemporánea, 90, (2), 2013.
Said, Edward,
Orientalism, NuevaYork, Vintage Books,
1979.
Șaguna, Andrei, Istoria bisericei
ortedocse resaritene universale, Olmutz,
1860.
Șăineanu, Lazăr, Istoria
filologiei române, cu o privire retrospectivă asupra ultimelor
decenii (1870-1895): Studii critice, Bucarest, Editura
Librăriei Socec & Co., 1895.
Şotropa, Virgil, Drăganu, Nicolae,
Istoria şcoalelor năsăudene: scrisă cu prilejul jubileului
de 50 de ani de existenţă (1863-1913) a gimnaziului superior
fundaţional din Năsăud, Năsăud,
1913.
Todorova, Maria, Imagining the Balkans,
Oxford University Press, Oxford/Nueva York,
1997.
Tóth, Zoltán, I, Primul
secol al naționalismului românesc ardelean
(1697-1792), Bucarest,
2001.
Țichindeleanu, Ovidiu, „Prefață”, en
Dezobediența epistemică. Retorica modernității. Logica
colonialității și gramatica decolonialității [Desobediencia
epistémica], Walter Mignolo, Cluj-Napoca, Idea,
2016.
Verdery, Katherine, Transylvanian Villagers:
Three Centuries of Political, Economical, and Ethnic Change,
University of California Press, 1983.
Wolf, Larry, Inventing
Eastern Europe. The Map of the Civilization on the mind of the
Enlightenment, Stanford University Press,
1994.
1Pentru o discuție despre dezvoltarea
culturii române și a identității naționale în Principatele
Dunărere, vedeți lucrarea The Making
of Modern Romanian Culture: Literacy and the Development of
National Identity, de Alex
Drace-Francis (2006).
2 Pînă pe la mijlocul secolului al XIX-lea
cînd începe să se impună etnonimul ”român”, atît în referirile
românilor la ei înșiși, cît și în referirile externilor, denumiri
exonimice precum ”valahi”, ”vlahi”, ”blachi” sau ”oláh” în maghiară
erau utilizate pentru a denumi populațiile romanizate din Europa de
Est și Sud-Est (Gherghel 1920: 4-6). În spațiul lingvistic german
pînă în anii cincizeci ai secolului al XIX-lea, cînd se impune
denumirea germană modernă, termeni precum ”moldovean” sau ”valah”
erau folosiți în referirile la acest popor sud-est european
(Heitmann 1995: 26). În cazul maghiarilor, românii apar sub
denumirea ”oláh” tot pînă în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, denumire care ajunge să fie percepută de către
intelectualitatea română din menționatul veac ca fiind peiorativă
datorită înțelesului secundar de ”păstor”, „cioban” (Mitu 2013:
355, 393). Însemnările de călătorie ale britanicilor John Paget
(1850) și D. T. Ansted (1862) reflectă faptul că printre călătorii
veniți din capătul occidental al continentului, termenul valah era
încă în uz la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al
XIX-lea.
3Recensămintele operate de administrația
habsburgică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea arată că
românii reprezentau peste 50% din populație, ajungând pe la
mijlocul secolului al XIX-lea la 59%. Peste 90% dintre români erau
țărani, dintre aceștia trei sferturi fiind dependenți de nobli sau
zilieri, abia un sfert fiind țărani liberi (Hitchins 2013: 247). De
asemenea, faptul că românii reprezintă mai mult de jumătate din
totalul populației Transilvaniei este evidențiat în descrierea din
1775 produsă de administrația imperială (Bernath 1994:
212).
4Dacismul reprezintă una dintre versiunile
radicale ale reacției autohtohniste care se profilează în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea și care culminează în propaganda
național-comunistă a lui Nicolae Ceaușescu din ultimele două
decenii ale regimului său. Această teorie minimalizează pînă la
negare efectele romanizării, accentuînd continuitatea dintre daci
și români (Neagotă 2000-2002).
5În cele trei volume care
compun
Hronicaromânilor
(1805-1812), acesta prezintă numeroase izvoare istorice
pentru a dovedi teoria descendenței din romani a românilor și
continuitatea locuirii teritoriilor care au alcătuit fosta
provincie Dacia.
6Istoria pentru începutul românilor în
Dachia (1812) reprezintă una dintre
cele mai populare și influente scrieri ale perioadei pe această
temă.
7 Menționez în acest sens scrieri precum
Scurtă cunoștință a istorii românilor
(Buda,1792-1796), de Samuil Micu,
Despre obiceiurile populare de
înmormântare la români
(Viena, 1817) de Vasile Popp sau
Anticele românilor (Buda, 1832-1833), de
Damaschin Bojincă.
8Pînă în secolul al XVI-lea limba slavonă
era folosită în scrierile bisericești destinate românilor
transilvăneni. În contextul Reformei protestante care a cuprins
Principatul Transilvaniei provocînd profunde schimbări
confesionale, apar primele scrieri în limba română, însă cu alfabet
chirilic. Din punct de vedere juristicțional biserica Ortodoxă era
supusă superindendentului calvin iar o serie de hotărîri ale
principilor transilvăneni obligă clerul ortodox să predice în limba
română pentru ca credincioșii să poată avea acces la cuvîntul lui
Dumnezeu. Totuși, în practică pînă în primele decenii ale secolului
al XVIII-lea sunt întîlniți preoți care nu se conformau acestei
cerințe (Iorga 2007: 37; Furtună 1915: 109).
Alfabetul latin se impune abia în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.
9O altă teorie autohtonistă apărută către
sfîrșitul secolului al XIX-lea și extrem de influentă în prima
jumătate a secolului al XX-lea plasează ortodoxia și biserica
Ortodoxă ca fundament al identității naționale, deși asumă ideea
latinității poporului român. Conform acestei teorii, apariția
bisericii Greco-Catolice reprezintă o rătăcire a unei părți a
națiunii române, datorată dominației maghiare și habsburgice și
înstrăinării elitei intelectuale de poporul reprezentat de țăranii
loiali ortodoxiei și tradiților ancestrale (Șaguna 1860; Iorga
2009: 26).
10 Conform teoriei lui Walter Mignolo care afirmă
că „locuitorii rurali sînt considerați a fi în afara spațiului
modern reprezentat de marile orașe” (2015: 78).
11Călători străini despre ţările române
în secolul al XIX-lea, vol. I, ed..
Georgeta Filitti, (Bucureşti: Editura Academiei Române,
2004)
