Din tenebre lirice
zămislit,
Un rege încătușat în
neființă
Descinde în Abisul
dezlănțuit,
Pășește sigur într-o nouă
credință.
O nebunie cu ombre și
muze,
De muritoare slove
tăinuită,
Muțenia e tot ce rămâne pe
buze
În amiaza toridă cu reverie
nebănuită.
O șoaptă e pretutindeni în
ecou
Din vremuri ce fi-vor demult
apuse,
În ceruri plutesc miresme de
plumb nou
Și EA angelii privește, în
pasiuni decăzuse.
Pe tărâm unde aievea e
supranatural,
Cu lighioane fermecate de
sine,
Poetul e astrucat aproape și
invernal...
Uite-l cum se rădică și-n
brațele ei vine!
„Devino lacrimi ferice și
liubovuri păcătoase
Strânge-mă la piept cu
eternitatea... mă vrea!
Pătrunde-mi adânc în vene
și-n oase!
Oferă-mi beatitudinea și-ți
voi da nemurirea!”
