| sursa foto: http://www.partners.com.ro |
- Domniţă dragă, ascultă la mine, a făcut el ceva,
altfel nu-l luau ăştia. Păi crezi că vin ei pentru toată nimica?
Sunt profesionişti, dacă l-au înhăţat înseamnă că e grav.
Plutonierul Niţă era foarte încântat de cursul pe care-l luaseră
evenimentele. Îl chemase pe Mehmet la Comisariat pentru nişte
probleme la certificatul fetiţei, apoi îi pusese cătuşele şi-l
predase SRI-ului. Cu teroriştii trebuie să ai puţină tactică, aici
nu-i ca-n filme, era om aşezat şi nu-i ardea de efecte speciale în
timpul programului, nici vorbă să se fugărească prin curţile
oamenilor, din pitbull în pitbull, aaa, nu, asta e la americani.
Lui nu-i permitea nici uniforma şi nici burta. La noi îi chemi
frumos şi vin. Iar când îi vezi în birou gata, nu mai au scăpare,
le pui cătuşile şi gata, îi controlezi să n-aibă o centură de
explozibili pe undeva şi sunt ai tăi, pentru că teroriştii sunt
oameni rezonabili, când văd că organul îi depăşeşte şi intelectual,
şi numeric, cedează. Unde nu vine un regizor din ăla, american,
să-l înveţe plutonierul Niţă cum se face? Nu vine, sigur că nu
vine, lor le place şoul, panarama, să dea bine la public. Viaţa
poliţistului român e mult mai plictisitoare, dar şi mult mai
eficientă.
Pe Mehmet îl controlase şi-i găsise un revolver şi
un miliard de lei vechi. E clar. Ce om cuminte merge cu pistolul la
brâu, dar ce, aici e ţară de haiduci? Da, dar are permis, i-a
răspuns Luminiţa. Bine-bine, şi bănetul? Uneori are două-trei
miliarde la el, soţul meu este bijutier, transportă aur sau
diamante. Domniţă, nu mai insistaţi, SRI-ul îl filează de aproape
un an. Păi ce crezi tu, că aici e stână fără câini? Plutonierul o
tutuia patern, cum făcea cu soţiile infractorilor. Ferm, dar blând,
cum trebuie să fie legea. Simţi nevoia să-şi dea drumul la un ochi
de la curea, să-şi lase pântecul mai în voie, dar nu cuteză, nu în
faţa femeii. Îşi spuse că mai poate răbda, îi făgădui că va fi
contactată neîntârziat, sigur, poate chema un avocat, chiar şi mai
mulţi dacă i se pare necesar, are dreptul, iar dacă nu-şi permite
va primi unul din oficiu. Mă rog, aşa spune legea, ea sigur îşi
permite.
Mehmet mă prezentase fetelor în modul cel mai
stupid posibil din universul vizibil: “El este Radu şi e noul
vostru şef.” Intram pentru prima dată în prăvălia lui, în care
lucrau deja două doamne, şi mă trezeam uns şef înainte să facem
cunoştinţă. Cu două ceasuri în urmă eram concediat dintr-o
multinaţională în care stabilisem un antirecord de vechime în muncă
în acelaşi loc: trei zile. Reflectând retroactiv, nici şomer nu
fusesem prea multă vreme. Iar acum, hodoronc tronc, eram şef din
pragul uşii, la cinci metri de două femei crispate. Ildiko este
vânzătoare-vânzătoare, mai înainte a lucrat într-o firmă de
calculatoare în care erau angajaţi doar unguri. Nu din motive de
discriminare, Doamne fereşte, dar ca nu cumva să se simtă prost
românii la timbilding când văd că în jurul lor se vorbeşte exclusiv
ungureşte. De acolo a plecat cu încă doi colegi, şi-au făcut
propria firmă, după care au dat chics. Patronii n-au mai vrut s-o
primească, iar apoi printr-o cunoştinţă a ajuns la Mehmet. E
curată, conştiincioasă şi stresată.
Maria e bijutier de profesie, a făcut şcoala
profesională şi-ţi poate croşeta un lănţişor dacă-i dai un lingou
de aur şi sculele necesare. Numai că nimeni nu-i mai dă, între timp
s-au inventat maşini care scuipă câte 100 de inele pe minut sau
zece metri de lănţişor, indiferent de model. Ea ar avea nevoie de
două-trei zile pentru o bijuterie mai complicată. Ar putea cel mult
să repare piesele rupte cu care vin clienţii, dar Mehmet nu-i dă
voie, nu-i interesat. E calmă ca o ardeleancă ce şi-a isprăvit
toate treburile şi, dac-o întrebi, e o enciclopedie a metalelor
preţioase, cred că i-a trecut un camion de aur prin mână. De la ea
am învăţat să cântăresc piesele în mână, după două luni aveam să
evaluez greutatea bijuteriilor cu o abatere de mai puţin de
jumătate de gram faţă de cântarul electronic. De la ea am învăţat
cam toate aliajele de aur şi toate trucurile pentru a recunoaşte un
fals folosindu-mă de ochi şi de mână.
Mi-au luat trei săptămâni să ajung la o relaţie de
camaraderie cu cele două colege. Cel mai mult m-a ajutat faptul că
eram aproape tot timpul în aceeaşi încăpere. Niciun om rezonabil nu
poate păstra o atmosferă ostilă când împarte cu cineva acelaşi
spaţiu, iar eu aveam de-a face cu două femei de treabă. Bruscate,
dar de nădejde. Când le-am văzut ochii ca nişte sloiuri de gheaţă,
m-am întrebat oare ce-ar trebui făcut. M-a ajutat experienţa:
nimic. Pur şi simplu am lăsat timpul să treacă, şi nici n-a fost
nevoie de prea mult. La program m-am conformat ca şi ele, fără să
mă sustrag de la nimic. Am fost amabil fără exagerare şi politicos
ca pe vremea bunicilor. Nu există femeie care să nu se topească
dacă eşti amabil şi politicos. Am măturat, am spart gheaţa pe
trotuarul din faţa magazinului, am aranjat piesele dimineaţa şi
le-am strâns în seif la închiderea programului. Am pus întrebări şi
am ascultat răspunsurile. În general oamenii adoră să li se pună
întrebări şi apoi să fie ascultaţi cu atenţie nedisimulată. Am
cumpărat covrigi. Femeile adoră să le cumpere altcineva covrigii
când temperatura coboară sub zero grade.
Dacă ar fi să mă întrebaţi cu ce seamănă cel mai
mult un magazin de bijuterii, aş răspunde fără ezitare: cu o sală
de lectură. De fapt, cititor împătimit fiind, cele mai multe locuri
din univers sunt pentru mine săli de lectură deghizate: barurile,
gările, parcurile... Cel mai greu e să scoţi fiecare piesă şi s-o
aşezi la locul ei, apoi să le strângi pe toate în seif. Bijuteria
nu-i carmangerie, intră câţiva clienţi pe zi din care jumătate sunt
obişnuiţi ai locului, depedendenţi de aur. Unii doar ling
vitrinele, alţii cumpără frenetic. Nu există piesă, oricât de
stranie, care să nu-şi găsească proprietarul. Personal, cu foarte
puţine excepţii, găsesc că sunt incredibil de urâte, şi o vreme
nu-mi explic de ce. Sunt a-simbolice, după vremuri. Industriale.
Sunt înrudite estetic cu clădirile din metal şi sticlă, botoxarea
la piţipoance bbnnnnnnnnnşi electrocasnicele de marcă. Mă uit pe
etalaje şi văd frumuseţea nimicului. Peste ani aveam să cumpăr, din
când în când, bijuterii lucrate manual, uşor asimetrice, cu istorie
şi simbol. Dar asta avea să fie numai din ziua în care obiectele
îmi vor fi revelat parfumul lor.
Marc Alexandre m-a sunat după ce mi-a pescuit
siviul undeva pe net. Am vorbit cam jumătate de oră, mi-a testat
franceza şi, după cum avea să-mi spună, volubilitatea la telefon.
Şeful haşerului unei corporaţii implantate la Cluj, aflat în
căutare de francofoni. La sfârşitul convorbirii eram angajat, urma
să începem training-ul peste vreo zece zile. Semnăm contractul.
Intrăm pe linie. După trei zile, omul face un bilanţ cu mine şi o
colegă, Mariana: fonetic vorbind, eu vorbesc mai bine franceză
decât ea, dar la telefon vocea îşi pierde din calităţi, ea vorbeşte
cu o idee de accent, dar la telefon vocea ei sună mai bine. Linia
telefonică descompune vocea şi o recompune într-un mod neaşteptat,
nu întotdeauna rezultatul este cel al emisiei omeneşti. Suntem, din
punctul lui de vedere, cei mai buni francofoni ai
firmei.
Urmează pauza de masă, toată lumea iese la o
cantină mai spălăţică, Marc Alexandre mă roagă să rămân un minut.
Sala se goleşte. Vrea să-mi comunice că sunt concediat, m-a urmărit
de la început şi a ajuns la concluzia că sunt un meneur, a
vorbit şi cu Ludovic şi nu vor aşa ceva printre oamenii lor. Cine-i
Ludovic? N-am idee. Ce înseamnă meneur? Am un lapsus, de fapt cred
că n-am ştiut niciodată. Pare să fie din aceeaşi familie cu verbul
mener, a conduce. Mă uit la el alb, mă ridic şi plec cu
senzaţia că sunt un gunoi. Nici n-are rost să-l contrazic. Am
senzaţia că joc un rol secundar într-un manual de management în
care şeful este sfătuit să angajeze pe cineva pe care să-l
concedieze câteva zile mai târziu, ca să dea un mesaj clar
colectivului proaspăt format, să vadă toţi cine-i cu pâinea şi
cuţitul. Eu n-am fost angajat cu contract de muncă, am semnat de
fapt pe pagina 216 dintr-o carte de newspeak.
Mehmet avea studii alese: opt clase şi şcoala
postgenerală de hamal la Istambul. N-a ales nici el, nici părinţii
lui să fie aşa, ci o tradiţie familială de sute de ani: înainte ca
vreunul dintre copii să primească aurul cu care să-şi deschidă
prăvălie, era trimis să facă cea mai de jos muncă din bazar. Să
spele, să măture, să care greutăţi cot la cot cu cei mai săraci.
Asta a făcut Mehmet timp de opt ani, şapte zile din şapte. Patronul
lui considera că nici măcar rugăciunea colectivă de vineri, la care
trebuie să participe toţi musulmanii, nu este un motiv prea serios
ca angajaţii lui să întrerupă lucrul. Când în sfârşit i-au dat ai
lui capitalul şi l-au trimis în România, Mehmet a rămas cu nişte
rutine de la care, atunci când l-am cunoscut eu, nu învăţase să se
abată. Se deprinsese cu cele mai ieftine haine, avea o maşină
foarte oarecare şi asta-l făcea să se piardă cu uşurinţă în mulţime
oricâte diamante ar fi avut într-un plic de plastic din buzunar.
Vorbea fluent şase limbi de circulaţie est-europeană: bulgara,
româna, maghiara, poloneza, rusa şi ucrainiana.
Practic, toţi oamenii cu care intrase în contact
îl învăţaseră limbile lor într-un mod inaccesibil cărţilor şi
cursurilor practice din universităţi. Lăsat de capul lui bun, fără
cărţi şi caiete, Mehmet învăţase ca un copil să vorbească în nişte
limbi care, cu timpul, au încetat să-i mai fie străine. Când m-a
văzut cu un manual de turcă în mână, a fost cuprins de uimire până
a exclamat: “Aaa, ca la şcoala!” Hotărât lucru, pentru Mehmet
limbile străine nu se învăţau din cărţi. Vorbea bine româneşte,
fără celebrul “accent turcesc” consacrat de Toate pânzele
sus sau Take, Ianke şi Cadâr. Vorbea ca mine şi ca tine,
cu umor spontan, cu înjurături ardeleneşti şi cu subtile nuanţe
atunci când povestea despre Turcia sau despre islam. Ildiko m-a
asigurat că vorbea la fel de bine şi ungureşte. Era de acasă, din
Diyarbakir, vorbitor fluent de arabă şi de kurdă, limbi pe care le
asimilase, după cum spunea, pe maidan şi la şcoala coranică, bătând
mingea cu copiii altor orientali sau dondănind din cartea lor. De
fapt, de la kurzi credea Luminiţa că i s-a tras şi arestarea,
bărbatu-său era prea politicos, se mai întâlnea cu ei prin
restaurantul turcesc de pe Brătianu, dădeau mâna şi vorbeau, dar cu
cine nu vorbea Mehmet? Şi doar îi spusese să nu se întindă cu ei,
că-s răi şi periculoşi.
Pe Luminiţa o cunoscuse în bazar când era încă de
liceu. Era cu maică-sa, venită să facă bişniţă după revoluţie, o
trăsese de mânecă pe viitoarea soacră şi le băgase pe amândouă în
prăvălia unde lucra. După alişveriş le dusese bagajele la hotel,
iar asta s-a repetat negreşit timp de câţiva ani, deşi de la o
vreme Luminiţa era studentă la limbi străine, vemea bişniţei
trecuse, doar farmecul Istambulului rămăsese intact. S-au căsătorit
la biserică, pentru că aşa a vrut ea, în locul lui spunând cele ce
erau de spus naşul de cununie. S-au căsătorit şi la moscheie, fără
să fie ea de faţă, acolo e un simplu anunţ în faţa comunităţii şi o
rugăciune colectivă. Peste un an au avut o fetiţă, căreia i-au spus
Miriam, numele arab al Fecioarei în Islam. Luminiţa gătea turceşte,
citea Coranul şi-i punea întrebări lui Mehmet, dar se ruga
româneşti cu faţa la icoanele de acasă. Mehmet avusese o singură
pretenţie: în frigiderul lui să nu intre niciodata carne de porc.
Izbutise să înveţe să doarmă în pat, la cererea soţiei, dar
continua să ia masa direct de pe covor, cu picioarele răsucite sub
el, şi asta făceau şi socrii lui când veneau în vizită la copii, şi
invitaţii. I-am văzut împreună, el binecuvântând bucatele în arabă
înainte de a mânca, ei făcându-şi semnul crucii, într-o perfectă
înţelegere pe care trebuie s-o vezi ca s-o .
Când am dat de Mehmet cred că aveam deja cam o
sută de prieteni comuni, dar din ăştia reali, cu poveşti şi ceasuri
petrecute împreună, nu prin reţele de socializare. Sufi din tariqah
Nakshbandyya, l-am auzit în multe rânduri rumizând spontan. Nu ştiu
dacă-l citise pe Rumi, cel mai probabil nu, pe Mehmet nu l-am văzut
niciodată citind ceva. Poată că era educaţia lui orientală, pentru
că un copil care trăieşte în bazar printre negustori care învârt pe
degete tasbihul în timp ce cu o mişcare imperceptibilă a buzelor se
roagă neîncetat, tot de o anume educaţie are parte. Amintirea
neîncetată a Numelui nu este incompatibilă, în părţile acelea de
lume, cu acţiunea vizibilă sau banii. De ajuns însă sigur ajunsese
la el prin viu grai, Mehmet era fix atât de alfabetizat cât să
poată avea acces la hârtiile de care epoca noastră nu se mai poate
dezbăra, dar trăia într-o cultură orală, în care vorbele merg de la
gură la ureche şi nimeni nu se străduieşte să-şi amintească cine
le-a zis, pentru că o sclipire adevărată aparţine fără drept de
apel tuturor celor dispuşi s-o înţeleagă şi să se bucure de
ea.
Cu Marc Alexandre m-am întâlnit la vreo două
săptămâni după ce mă concediase prin Piaţa Cipariu, unde o aşteptam
pe Delioara să iasă de la lucru. Şaten deschis, aproape blond,
într-un pardesiu negru, lung, s-a oprit, şi-a scos mănuşa de piele
şi am dat mâna. Am schimbat câteva fraze de politeţe, când mi-a
venit ideea să-l întreb ce-a fost faza aia cu angajatul şi datul
afară a treia zi. Ceea ce am şi făcut. A început să-mi explice,
metodic şi sfătos, că ceva, moment în care mi-am adus aminte de
avertismentul lui făcut chiar la angajare, că un operator de call
center trebuie să înveţe foarte rapid să mintă, minciuna e una din
componentele esenţiale ale celui care interacţionează cu clienţii.
Iar mie mi s-a tăiat filmul, vorbele francezului s-au revărsat spre
mine ca o pastă cleioasă, am avut senzaţia că mă aflu în faţa
cretanului Epimenide care se străduia să mă facă să înţeleg ceva
din nişte cărţi pentru care nu puteam avea decât un dispreţ pe care
nu făceam niciun efort să-l disimulez. Ne-am strâns mâna şi s-a
îndepărtat la fel cum venise, şaten deschis, în negru,
elegant.
Mehmet a fost acuzat de terorism, i s-a spus că pe
numele lui se află deschis un dosar penal instrumentat de SRI şi că
trebuie neîntârziat să părăsească ţara. Deschis e un fel de a
spune, pentru că avocaţii nu au ajuns niciodată la el, dosarele
care afectează siguranţa naţională fiind secrete de la copertă până
la ultima filă. Sâmbătă dimineaţa era deja la aeroport, flancat de
doi bărbaţi în pardesie lungi. I s-a explicat că trebuie să-şi
cumpere singur bilet dacă vrea să fie chemat la proces, altfel se
va judeca în absenţa lui. Şi mai ales să nu se întoarcă în România
până când nu va fi chemat. A avut voie să-i facă din mână soţiei
înainte de a urca în avion, din spatele unui perete de sticlă. Timp
de un an şi jumătate îi va face din mână şi ei, şi fetiţei, din
spatele unei camere montate pe un calculator.
Pe Luminiţa n-a chemat-o sub niciun chip în
Turcia. A lăsat-o pe ea să decidă, şi decizia n-a venit nicicând.
S-au topit amândoi unul după altul până când el şi-a luat inima-n
dinţi şi a deschis prăvălie în Debrecen, la câţiva paşi de graniţa
cu România. Timp de încă un an şi ceva, Luminiţa a mers să-l vadă
săptămână de săptămână, şi le-a fost ceva mai bine la toţi trei.
Mehmet a vândut aur până când, într-o zi, s-a prezentat la vama
Borş, a prezentat paşaportul şi a intrat în România. Atunci a
înţeles. Şi-a căutat un oraş mai mic în care şi-a deschis noua
bijuterie, unde a rămas şi se află şi în acest moment. Banii care
i-au fost confiscaţi în momentul expulzării nu i-au fost returnaţi
niciodată. Nimeni nu l-a chemat la niciun proces. Oficial, nu a
fost şi nu este acuzat de nimic. Şi-a cumpărat o altă armă, pe
cealaltă a declarat-o pierdută. Permisul de port-armă este în
continuare valabil.
