Pe sub gene

Postat în Fapt divers
la 27-01-2021 23:53
407 vizualizări

Haute couture. În modă. În literatură. În teatru. În muzică. E peste tot în viața mea. Poate nu i-am zis așa de la început. Era exclusivism. Poate. Dar sonoritatea expresiei franțuzești este cea mai potrivită. Desfac fâșii, fâșii de amintiri și le aștern în fața ochilor. Și-ncerc să le pun în lumina cea mai potrivită. Am nevoie de un director de lumini, hihiiiii.

Haute couture în modă a intrat în viața mea de pe vremea când tata îi desena rochiile mamei. Și le punea în practică. Rochia, fără mâneci, fucsia, cu trandafiri negri pe poale, cu tiv negru la gât și mâneci e prima dintre cele ce-mi apar sub un clopot de lumină. Apoi, peste ani, experiența trăită în ProFashion, singura emisiune de modă a anilor 1997-2000, unde fashion a început să-nsemne Dior, Chanel, Dries Van Noten. And a lot more. Și am descoperit eleganța materialului, a cusăturilor, a broderiilor din mătase. Foșnetul taftalei. Exquisite. Nu am cuvânt românesc pentru asta. Cea mai nouă colecție haute couture Dior, spring 2021, este încântătoare. Inspirată de cărțile de tarot, Christian Dior fiind un pasionat de lumea mistică. AICI filmul de promovare regizat de Matteo Garrone.

Haute couture în literatură. Citesc cu o bucurie de neoprit. De când mă știu. Citesc până la epuizare. Și încă un pic peste. Când mă apucam de o carte o duceam până la capăt, dintr-o suflare. Peste timp o reluam. Suflul era altul, înțelegerea. Și-ncepeau sa-mi rămână-n cap pasaje. Și se rostogoleau imagini. Atunci când îmi apar imaginile, știu că e în mine, că o voi duce cu mine mai departe. E bagajul ăla ne-greu, niciodată greu. Acum citesc, în paralel, mai multe cărți deodată, e în funcție de stare, de tipul cărților. Am avut perioada de poezii, nu voiam decât poezie. Așa am descoperit-o pe Emily Dickinson, pe Ion Stratan, pe Traian T. Coșovei, Mihail Tamba, Rozana Mihalache. Iar de curând am citit 6 poeme de o forță rară semnate Ewa Lipska. Se scrie mult, sunt autori contemporani extraordinari, dar haute couture e scrisul Anei Barton. E o întreagă lume în cărțile ei, fie romanele sau proza scurtă, fie panseurile #dincălimară. E o bogăție a limbii române în tot ce scrie Ana Barton. E lumină în cuvintele ei. Haute couture scriitoricesc.

Și asociez muzică scrierilor Anei Barton. Și am piese speciale, cu sound stelar pentru multe din colecțiile de fashion, muzică diferită de ce au folosit designerii. Am montat o bucată de show Dries Van Noten pe o piesă Alanis Morisette cu un amestec de beat dance/trance care m-a urmărit ani de zile. Și mi-am dat seama că vocile cu o amprentă vocală aparte îmi rămân, le caut, le combin cu sound-uri din alte tipuri de muzici nonconformiste. Vocile care-mi creează emoție, ah, da, căci despre emoție e vorba într-un final. Și am descoperit o piesă, un duet special, Annie Lenox cu Kate Bush, care mă scoate din toate stările negre, atunci când sunt, și mă face să visez departe. Sunt un om optimist, rar mă prind de jugulară amărăciunile, tristețille, dorul. Cel mai mare dor e de ai mei, Mandette și Tonnie. Ei au pus în mine bucuria pentru citit, lumina din spatele cuvintelor, raza de soare pe care o aduce muzica în fiecare zi. Și tocmai muzica e cea care mă doare de când ei nu mai sunt. Muzica e cea care pornește azi șiroaiele de lacrimi. Și trag de mine de fiecare dată să-i regăsesc bucuria. Mai bine zis să-mi regăsesc bucuria. Și echilibrul. Haute coute în re major.

Și muzica e cea care-mi aduce și haute couture in teatru. Când eram copil, am descoperit teatrul radiofonic. Aveam un radio foarte urât, cu o carcasă roșie, din plastic ordinar, radioul din bucătărie. Stătea pe pervazul geamului. Mergea mult timp din zi. Dar seara venea teatrul radiofonic. Era un semnal anume înainte, îl auzeam de oriunde. Mă așezam într-un colț, în așa fel încât să nu o deranjez pe mama. Ea pregătea masa de seară, mâinile-i roboteau cu mare spor, dar voia liniște să poată asculta piesa. Nu-i plăcea să stea nimeni cu ea în bucătărie. Mă făceam mică și ascultam vocile actorilor. Târziu am învățat și cine sunt ei, îi recunoșteam repede după intonație, după cum respirau și făceau pauzele. Mă luam la întrecere cu mama. Peste ani, am ajuns să-i văd pe scenă. Olga Tudorache și George Constantin sunt vârfurile. Dar să revin în zilele noastre, că există actori de o profunzime ireală. Și-mi zboară gândul la spectacolele de teatru contemporan, din zona teatrului independent, unde există atâta bucurie a jocului, e o explozie de creativitate de am rămas de multe ori lipită de scaun neputându-mă mișca. Am văzut spectacole extraordinare în care actorul este la o răsuflare distanță, la vârful degetelor mâinii întinse. Am văzut o Amalia Ciolan de o măiestrie rară, o Marcela Motoc cu o forță și o emoție de mă cutremură, de o sensibilitate care mi s-a băgat în toate ungherele sufletului, minții, corpului. Și-mi cântă Edith Piaf și Maria Tănase, Zaz și Angun, Disturb și muzica din serialul Babylon Berlin, "Zu ashe, zu staub". Marcela Motoc e haute couture actoricesc.