De fiecare cînd mă duc la teatru am o emoție ghidușă, fie că e premieră, fie că este un spectacol pe care voiam să-l văd și nu am apucat, fie că e o seară cu un spectacol care-mi place și-l revăd. Am spectacole pe care le revăd de mai multe ori de-a lungul timpului. Tre’ să recunosc că la premieră e un plus de ghidușeală. Caldă. Și fiecare seară de premieră are un anume parfum, o fragranță pe care o aleg în funcție de ce știu despre piesă, iar Cehov aduce un parfum greu, de regulă, pe care nu-l prea poți nebăga în seamă. Cehov are pentru mine parfum de lemn, oud, de iasomie și mirodenii. „Pescărușul“, de Cehov, în regia lui Eugen Jebeleanu. La sala mare a TNB.
Ce ziceam, ghidușie caldă? Ha!, mai repede un sac de box, dar unul în care nu primești pumni, ci replici de teatru bine temperate.
Un spectacol proaspăt, mii de picături de apă rece din izvorul ce curge năvalnic din munte, extrem de viu, de puternic, de occidental. Da, occidental în cel mai modern sens al cuvîntului, cosmopolit. Ar putea sta pe același display al teatrelor internaționale. Și mi-am adus aminte că am văzut la FNT, ediția 2021, online, un spectacol al unui teatru german ‒Antigona,de Sofocle, traducerea Friedrich Hölderlin, regia Friederike Heller, decorurile și costumele Sabine Kohlstedt, producător Schaubühne Berlin‒, un text clasic, care m-a bulversat într-o primă fază, dar care mi-a dat repere de teatru contemporan.
Și pentru că vorbeam despre cosmopolitism, spectacolul începe în mai multe limbi ‒se vorbește în română, maghiară, spaniolă, ucraineană, germană. E o rupere a barierelor lingvistice. Apoi, o folosire a montajului video, foarte dinamic, cu supratexte în toate aceste limbi. E un prim pumn în stomac, ai nevoie de o gură de aer. A doua parte e deja un echilibru între mijloace, între momentele de crez artistic și jocul actorilor, cu încărcătura bine temperată pentru a nu cădea în prea mult, în melodramă. Amestecul ăsta de nou cu vechi, mesajele video, muzica și scenografia nu m-au scos din atmosfera tipică lui Cehov, ba, din contra, mi-au dat o vioiciune, ca o sorbitură de vin rece într-o seară caldă de vară. Spectacolul m-a țintuit în scaun de la început până la final prin ruperile de ritm, prin folosirea scenei în toată măreția ei, nu am mai simțit că scena mare a TNB e doar un hău, prin detalii și informații bine articulate în textul și atmosfera creată, prin luciditatea cu care regizorul devoalează propria viziune asupra teatrului.
„Pescărușul” este un spectacol în care muzica e ea însăși personaj, bine găsită și strunită, fiind fie personaj principal, fie doar secund la susținerea unor momente-cheie. Un vis. Iar actorii, oooh!, actorii sînt temperamentali și savuroși, nu am simțit nici o cît de mică urmă de praf în jocul lor. Foarte expresivi, plini de viață, simți cum le fuge sîngele prin vene, nici o tușă îngroșată. Îndrăzneți. Toate aceste elemente sînt desăvîrșite într-un alambic al stărilor de scenografia Velicăi Panduru, puternic studiată atmosfera lui Cehov, dar fără excesul unor puneri în scenă de demult. Atmosfera cehoviană este sumbră, de regulă, încărcată de mirosuri grele, de pămînt, cu candelabre și samovare, cu draperii din catifea în care se ascund povești. Ei bine, am descoperit o lejeritate a reinterpretării acestor elemente, o lumină siderală în boabele de cristal ale candelabrului imens din sala mare, o linie subtilă în folosirea acumulării de mobilă, tipică caselor rusești, care nu mai stau, în cazul scenografiei Velicăi Panduru, să-ți cadă în cap. E lumină multă în scenografie.
Cehov, așa cum îl arată Eugen Jebeleanu, nu e un tip de modă veche, parcă dintr-o lume ce nu mai există, ci e un dramaturg care are o ușurință în a te duce într-o lume plină de rafinament al sentimentelor, a detaliilor fine ca o broderie de dantelă.
Această montare va pune pe gînduri pe multă lume, e un spectacol care nu te lasă indiferent, e puternic și nu-ți dă voie să ai trăiri călduțe, e ori da, spus cu tot sufletul, ori nu, cu aceeași patimă.
*Fotografiile sînt de pe site-ul TNB și Florin Ghioca Photography.
