Împreună.
Şi muzica face parte din lanţ. Cum altfel.
Am descoperit-o în urmă cu mulţi ani, la Cannes. Fusese invitată la un târg de muzică. O apariţie atipică, o voce puternică, dar tandră. Răscolitor. A venit în România de mai multe ori. Nu am ratat nici un concert. Mariza - cu părul blond platinat, tunsă scurt, cu frizuri care mai de care mai speciale, moderne sau retro, cu rochii lungi până-n podea, de obicei negre, pe ici pe colo un argintiu sau alb, grena sau roşu sânge, cu ochii negri, mari şi rotunzi, de-o expresivitate fără cuvinte. Mâini cu degete lungi, subţiri, ce spun poveşti prin gesturi. Un personaj. Un mehdin. Aşa zicea străbunicu' celor cu prestanţă.
Mariza cântă fado. Muzică folk portugheză. Fado înseamnă soartă, în portugheză. Sunt poveşti cântate pe străzile Lisabonei, în taverne mici, cu vin roşu şi-o chitară, cu mese mici în care toată lumea se ştie cu toată lumea. Fado are ceva sfîşietor, dar dragostea, bucuria dimineţilor cu soare, a valurilor mării, a zâmbetelor de copii sunt cântate atât de distinct, de plin, de voluptos de ea. A crescut cu muzică în jurul ei. S-a născut în Mozambic, are influenţele culturii şi muzicii africane, dar şi portugheze. Ea cântă despre viaţă, despre suflet. Când am auzit-o prima dată cântând "Chuva" am plâns. Fără să vreau. Fără motiv. Mi s-a părut de o tristeţe greu de descris. Apoi au venit celelalte: "Loucura", "Maria Lisboa", "Barco Negro", "Primavera". Şi brusc "Chuva" nu mi s-a mai părut atât de tristă. Vocea ei puternică, dar de o sensibilitate mai presus de cuvinte mă duce în toate stările posibile. "Oh Gente Da Minha Terra" mă răscoleşte de fiecare dată când o aud şi ştiu că ea asta simte când se plimbă printre spectatori, că acei oameni care vin la concertele ei, indiferent de ce loc din lumea asta vorbim, fac parte din oamenii lumii ei. Şi dă mâna cu ei. Şi le mulţumeşte. "Când cânt îmi dezvălui toate sentimentele, toate trăirile. Pentru mine muzica este un mod de a trăi, este un stil de viaţă. Muzica este sunetul plânsului, al râsului, al iubirii." Asta spune ea despre muzica ei, despre fado. Şi se simte în toate piesele. Pasiune, delicateţe, umor. Se simte bine când e pe scenă, o voce plină de tandreţe şi forţă, dansează şi face sălile să vibreze. Nu are nevoie de microfon, am auzit-o la Cannes, am auzit-o la Bucureşti de mai multe ori. Mii de oameni nu au răsuflat cât a cântat fără microfon, dar ce energie a creat, ai,iaiaiai. Şi acum mă ia cu fiori pe ceafă. Toată povestea fado este susţinută de un trio de chitarişti redutabili: chitara portugheză, chitară clasică şi bass clasic.
Mariza şi-a lansat primul album în 2001, "Fado em Mim". A urmat "Fado Curvo", apoi, "Transparente" şi "Terra". Nici unul dintre aceste albume nu seamănă, dar seamănă cu celălalt. În oricare dintre ele este vocea inconfundabilă a Marizei. Iar fiecare concert live este altfel. Nu am auzit-o cântând "Chuva" de două ori la fel. În fiecare concert mai descopăr ceva în vocea ei, o altă inflexiune, o notă mai gravă, mai plină, un sound mai rotund. Dacă ar fi să-mi aleg un artist internaţional pentru care mi-aş pune la bătaie toată forţa, toată experienţa, tot ce sunt eu atunci, fără prea multă gândire, acesta ar fi Mariza. Şi-aş învăţa imediat şi portugheza, clar. :)
Mulţumesc din sufletul meu de copil şturlubatic. Ştiţi voi.
