Agamben spune că serviciile (a se
înțelege sistemele de securitate) au devenit adevărata putere
politică (puterea cunoaștere) – aspect observabil și în România și
în Rusia, dar și în SUA –, ele stăpânesc mass-media (cazul
revoluției din România – revoluția televizată/orchestrată –, când
serviciile secrete au instrumentat revoluția și Securitatea a
luptat contra Securității, adevărul devenind doar o trimitere la
fals) cunosc drumurile finanțelor (deci și
capitalul are
nevoie de puterea lor) și suntem vrăjiți că
acest
spiritcorporatist
este adevărata democrație.
Bineînțeles, acest stat temnicier-vrăjitor,
preiau termenii de la Culianu sub forma unei alăturări-sinteză, se
securizează (își crește puterea) în “interesul” nostru (ceea ce nu
face niciodată, scopurile sunt private), își impune
interesul
particularca
general.
Prin urmare,
Agamben consideră Timișoara '89 ca fiind
o etapă istorică definitorie,
atunci am intrat în epoca totală a punerii în
scenă, spectacolul a devenit mai real ca realul, spectacolul
integrat și deplin, mondializat, de fapt singurul care contează,
revoluția a existat pentru că e la televizor, e
pe
teleecran,
deci e adevărată, adevărată ca simulacru. (Giorgio
Agamben, Marginal Notes
on Commentaries on the Society of the
Spectacle,
în Means without end.
Notes on politics,
University of Minnesota Press, 2000, pp.
73-90.)
Serviciile sunt know-how-ul acestei epoci,
sunt puterea-cunoaștere. Sunt magicianul culienesc, devenit
vrăjitor:
“Magicianul se ocupă astăzi de relații
publice, de propagandă, de prospectarea pieței, de anchete
sociologice, de publicitate, informație, contra-informație și
dez-informație, de cenzură, de operațiuni de spionaj și chiar
criptografie. […] Este oare Statul occidental, astăzi, un adevărat
magician, sau un ucenic vrăjitor care pune în mișcare forțe obscure
și incalculabile?” (Petru
Culianu,Eros
și magie în Renaștere.
1484, Editura
POLIROM, Iași, 2011, pp.
142-147.)
Cuvântul
intelligenceeste
asociat serviciilor de securitate, poliției secrete. Ei sunt
adevăratul
know-howal
acestei epoci, o putere-cunoaștere teribilă, “marele frate”
orwellian.
Polizeiwissenschaft(cu
toate că polizei vine de la polis) e asocierea teribilă (oximoron,
asocierea poliției și a înțelepciunii, o putere-cunoaștere în care
domină forța și șmecheria, relațiile și afacerile clandestine, în
care marile corporații și poliția au fuzionat ca
“intelligence”
a acestei lumi-spectacol), adevărata politică contemporană și
adevăratul limbaj al puterii polițienești și al politicilor
publice, de securitate, al polițiilor gândirii (psihologia,
parțial, prin funcția de selecție corporatistă, este
o
polizeiwissenschaft).
Statul controlat de
know-how-ul
corporatist, securizat, aceasta este politica publică
a
polizeiwissenschaft-ului,
orchestrată de
“intelligence”.
Această poliție înțeleaptă este gnostică,
ea are un Adevăr majusculat, un adevăr al instituției, ea știe și
(aparent, doar aparent, deoarece trăiește spaima, de aia se și
înarmează pentru război civil) nu are îndoieli. Ce refuză
orice instituție este faptul că adevărul este nomad, tot
timpul printre noi, dar niciodată așezat. Obiectul scos din poziție
de fundal, adus din deșertul realului
(ceea-ce-este-așa-cum-este) în simbolic (primind nume;
devenind un ceea-ce-se-spune-despre), rostit și astfel
cognoscibil (nu cunoscut!, ci rostit, adus în «lumea pentru
noi», pus în circulație ca un presupus existent), începe să
circule (ca ceva «apropiat de adevăr» sau ca «adevăr»), iar
fundalul se schimbă, obiectul se modifică și el, unghiul se
modifică la rândul său, astfel obiectul apare diferit în fiecare
Zeitgeist. Instituția vrea să stăpânească circulația, sensul,
istoria.
O «cunoaștere nomadă» nu poate cunoaște punctul
(finitudinea – adică nu poate imortaliza adevărul, să-l suspende
pentru eternitate ca fiind perfect
tradusființei umane),
modestia ne îndeamnă spre virgulă
(adevărul este tot timpul
amânat, e rostit în întreaga lui
falsitate, deoarece
niciodatănu poate fi
spus în întregime), spre a înțelege că regatul nu se dezvăluie
niciodată (nu poate fi descris în întregime, nu se poate spune
totul despre ceva, din moment ce acel ceva circulă, adică e în
transformare), el se modifică continuu. Ascunsul nu se dezvăluie,
el nu este un neascuns, ci o dezascundere
(aletheia),
deci un proces, iar acest proces își creează propriile ascunderi.
(Martin
Heidegger, Despre esenţa
adevărului,
în Repere pe drumul
gândirii, Editura
Politică, Bucureşti, 1988, pp. 179-196;
Martin Heidegger,
Parmenide, Editura
Humanitas, București,
2001;Martin
Heidegger,
Originea operei de
artă, Editura
Humanitas, București, 1995, pp.
80-81.)
Un orizont de sens/cunoaștere dă naștere unui
topos, de o aparentă «stabilitate», dar lumea nu e o
fotografie nemișcată, ea nu a murit, ci încă e vie (deci supusă
transformărilor). Orizontul de sens ascunde tot
ceea-ce-e-dincolo de limita lui, ascunde posibilitățile
circulației, dorește să bată în cuie un «adevăr», să-l suspende
(amână continuu parousia).
După evenimentul morții lui Dumnezeu (în realitate
moartea Numelui Tatălui – nomos-ul care garanta «cuvântul
adevărat»; puterea, forța jurămintelor), cuvintele au fost
desacralizate, corespondența este pierdută (fără să fi existat, cu
adevărat, vreodată), narațiunea se golește de «adevărul»
circumscris de semne. Cuvântul dat nu mai prezintă garanție. Marea
a fost secată și orizontul a fost șters! (Friedrich Nietzsche,
Știința voioasă, Editura Humanitas, București, 2006.) Astfel
percepem adevărul narațiunilor în toată hipertelia lui, o boală
canceroasă care crește din toate părțile, se modifică continuu,
corpurile își pierd forma, dispar.
Într-o lume în care semnul și-a pierdut sau e pe
cale să-și piardă (vestea morții Cuvântului nu a ajuns la urechile
tuturor) puterea magică, actul devine important, iar actul e o
trăire personală sau personal-colectivă. A secat marea
cuvintelor-«adevăr»și au rămas cuvintele care pot fi rostite
în orișicare deșert; cuvântul neimplicând adevăr, nu mai implică
nici responsabilitate. În asta constă și lipsa responsabilității
politice. Și cei care demisionează doresc să salveze Instituția
care este mai importantă ca persoana deoarece le garantează
scopurile și interesul privat. Salvează un sistem care nu le ia
totul, ci le asigură revenirea după un scurt exil (e doar o
ostracizare publică simulată, ei sunt rotițe ale sistemului și
sistemul nu dorește să piardă controlul), chiar dacă nu în centrul
spectacolului, dar cel puțin le promite posibilitatea
post-existenței ca spectator în logiile high
class.
Pentru marginal “lupta organizată” nu este o
soluție (petițiile, protestele organizate, sindicatele etc.; ele,
în cazul în care reușesc ceva, doar amână deznodământul și
prelungesc dominația Structurii), deoarece Puterea
(instituționalizată) se organizează (asta «știe» să facă o
instituție, să mobilizeze și să structureze resursele de care
dispune) mai bine. Iar Serviciile sunt instituții militarizate (cu
toate că am rostit un pleonasm, instituțiile sunt tot simpul
structurate ierarhic pe specificul societății în
război).
Puterea se teme doar de spațiile
neorganizate, de sferele descentrate, care scapă controlului, iar
hipertelia luptei, cum nuanțează Baudrillard
(Jean
Baudrillard,
Strategiile
fatale, Editura
Polirom, Iaşi,
1996.), e
teroarea, terorismul, destructurarea, sabotajul
(terorismul se globalizează,
spune Baudrillard, singurele războaie sunt un fel de război civil,
în care terorismul este singura luptă posibilă și statele sunt
înarmate cu terorism; la asta aș adăuga și pespectiva lui Agamben:
teroarea iacobină și lagărul de concentrare s-au
globalizat).
Ce ne spune
Baudrillard:“Prețul
securității: un stat care ar dori să disuadeze terorismul ar trebui
să se înarmeze el însuși cu un nivel al terorismului de așa natură
încât ar generaliza teroarea la toate
nivelurile.[...]
Violența este anomicã, teroarea este
anomalică. Mai violent decât violența însăși este
terorismul.[...]
Terorismul este executorul unui sistem
care, și el, vizează anonimatul total și responsabilitatea totală a
fiecãruia dintre
noi.[...]
Monstruozitatea terorismului decurge din
ideea de responsabilitate universală, monstruoasă și teroristă în
esența
ei.[...]
Problema securității s-a substituit
demult celei a libertății. Prima etapă a fost cea difuză, extensivă
a sistemului, care a produs libertatea. Ulterior, un sistem mai
dens a produs securitatea. În cele din urmă, un sistem de
proliferare și saturare a produs panica și
teroarea.[...]
Terorismul ar fi un act politic dacă ar
fi doar opera oprimaților disperați. Dar în fapt a devenit
comportamentul normal, generalizat al tuturor națiunilor și al
tuturor grupurilor.” (Jean
Baudrillard,
op.
cit.)
Puterea se teme de dezordine, de spațiul în
care “gândirea” ei nu percepe structura. Și orice destructurare
este o structură, doar că e diformă, deci scapă logicii
Instituției. Absența corpului este cea care sperie, când corpul nu
e o structură definită, ci se revarsă de unde nu te aștepți.
Obezitatea războiului este terorismul, lupta în care nu se văd
tranșeele.
Terorismul e nomad, tot timpul prezent și
niciodată așezat, niciodată cognoscibil. Chiar prin asta
terorizează. Terorismul nu poate fi combătut decât prin teroare și
terorism, care, ambele [devenind instituționalizate], nu fac
altceva decât să accentueze lipsa de corp, deci hrănesc terorismul
și nu-l vindecă. Hipertelia avansează, cancerul se agravează,
corpul își pierde, din ce în ce mai mult, forma, se revarsă în
obezitate. Acolo unde apare posibilitatea haosului, Serviciile vin
cu organizarea, pentru că ceea ce este organizat este și
inteligibil, de înțeles și posibil de controlat, contracarat.
Serviciile chiar sunt “inteligente” (oricât, așa cum am subliniat
deja, de teribilă este asocierea), chiar sunt
polizeiwissenschaft
(se informează și
dezinformează).
De cealaltă parte, dacă nu există
un limbaj de decodificare la ceea ce spunem, atunci suntem
străinul, cel care este într-o altă structură de discurs, iar ceea
ce Serviciile nu pot cunoaște poate fi periculos,
este
diferitul,
anormalul, cel care nu e “identic” cu scopul lor și cu dorința
instituțională de
autoreproducere.
Dar ce e normalitatea? Este tocmai
diferitul și asta nu doresc să accepte structurile
instituționalizate de discurs: diferența! Necitibilul prin cheia
lor de discurs. Deci, pentru Instituție, suntem normali dar în
cadrul tipologiei de normativizare, deci doar în cadrul lor de
discurs recunoscut ca normal.
Puterea vrea
ca
ceea
ce este
normalulsă-i
aparțină, deci atunci normalul instituției este identicul
(Instituția nu vede puterea ca relație, ci ca atribut),
uniformitatea. Dacă rămânem tot timpul diferitul, cum este firesc,
nu suntem recunoscuți drept normalul. Realitatea ne prezintă
diferitul ca o normalitate, dar discursul instituțional impune
identicul ca normalitate, adică pe cel care se supune cheii de
discurs normativ al proiectului (de lume, de securitate, de
autoreproducere).
Serviciile își doresc securitatea,
iar o lume securizată este o închisoare,
un
Panoptikonîn
care
polizeiwissenschaft-ul
este Marele Frate.
