„Caută nod în papură”
Iată o zicătoare din cele mai cunoscute. S-ar fi ispitit
cineva să creadă că-i e românească originea, deoarece nu ne
lipseşte nici papură din lacovişti, nici darul de a căuta cusururi
acolo undo nu sunt. Să-l fi împrumutat de la francezi, nu seamănă
deloc; mai întâi pentru că sub această formă, nu-l au; al doilea,
fiindcă al lor „Chercher midi à quatorze heures” se potriveşte mai
mult cu „A umbla după potcoave de cai morţi”, precum dovedesc
aceste patru versuri ale lui Voltaire, scrise sub un cadran solar
dintr-un sat:
"Vous, qui vivez dans ces demeures,
Etes-vous bien? Tenez-vous-y,
Et n'allez pas „chercher midi
A quatorze heures”.
Ei bine, nu. Proverbul e latinesc şi romanii îl
întrebuinţau acum mai bine de două mii o sută de ani, tot atât de
des ca noi, de nu şi mai mult. Un popor de cârcotaşi, la care a
propăşit atât de mult meşteşugul de a croi legi apoi de a le
învârti, răsuci şi răstălmăci după timpuri şi împrejurări, boală ce
şi noi de la dânşii se vede c-am moştenit, ca strănepoţi ce le
suntem, un aşa popor nu putea arăta mai bine îndărătnicia celui ce
făcea cu pricea, decât zicându-i: „in scirpo nodum quoeris”, „cauţi
nod în papură”. Şi astfel l-a şi trecut Plaut în comedia sa
„Menechmi”. În orice dicţionar latin mai îngrijit îl găsim sub
forma infinitivală de „nodum în scirpo quoerere”. Tot cu acelaşi
înţeles îl întâlnim în scrierile grămăticului Isidor.
„Nu e fum fără foc”
Acest proverb, care mai are şi varianta „Unde nu e foc,
nu iese fum”, seamănă cu zicătoarea franceză foarte de demult „Ou
n'y a feu, n'y a fumée”, ale cărei diferite variante sunt „Il n’est
jamais feu sans fumée” şi „Feu ne fut oncques sans fumée”. Nu ştiu
dacă vechile noastre tipărituri ne-or fi dând ceva în privinţa
proverbelor. A zice însă că l-am luat de la francezi în timpii mai
noi, de când suntem mai în relaţii cu dânşii, îmi pare lucru
nedovedit şi cu pripire, căci şi francezii au tradus multe din
latineşte, de unde ne-ar fi venit mai cu înlesnire.
„Aş pune mâna în foc”.
Ori de câte ori vrea cineva să garanteze că cutare om e
aşa sau altminteri, că cutare fapt s-a întâmplat sau nu, românul
zice: „Pentru asta aş pune mâna în foc” sau: „Nu pot să-mi pun mâna
în foc pentru dânsul”. În Moldova se întrebuinţează, cu acelaşi
înţeles şi expresia „Apuc foc cu gura”, iar în Muntenia „Iau foc în
gură”. Zicerea a ajuns să fie proverb în Evul de mijloc, când cel
ce vroia să probeze că pe nedrept e învinovăţit de vreo crimă,
trebuia sau să se bată în duel sau să bea apă ori ulei fierbinte
sau să meargă pe fiare înroşite în foc, ori să-şi vâre mâinile în
cărbuni aprinşi. De scăpa neatins, Dumnezeu îi arăta
nevinovăţia. Francezii îl au sub forma identică de „J’en mettrois
la main au feu”, iar cărţile de acum două-trei sute de ani vorbesc
pe întrecute de asemenea minuni, ce sunt mai presus de priceperea
simplilor muritori. Nici un document nu ne probează, dacă nu
mă-nşel, să se fi practicat şi la noi acest soi de „judecată a lui
Dumnezeu”. Cu toate astea, un popor nu poate avea expresii şi
proverbe prin care să arate idei pe care nu le înţelege, fapte pe
care nu le cunoaşte. Dacă românul s-ar fi aflat cu totul străin de
asemenea crude încercări, i-ar fi fost cu neputinţă să adopte de la
străini o frază care nu răspundea unei cugetări bine lămurite în
mintea sa.
„Lupul îşi schimbă părul, dar năravul
nu”.
Pretutindeni e cunoscută şi întrebuinţată aceasta
zicătoare, iar variantele ei sunt prea puţine. Cui nu-i place
verbul „schimbă”, zice „leapădă”; cine nu iubeşte pe „nu”, zice
„ba”, proverbul însa rămâne acelaşi şi cu acelaşi înţeles. Rolul şi
apucăturile lupului au fost destul de cunoscute în vechime pentru
ca chiar de pe-atunci să dea loc la comparaţii. De aceea şi găsim
proverbul nostru la greci, apoi la romani şi la toate popoarele;
latinii ziceau: „Lupus pilum, non ingenium mutat”. În vechea limbă
franceză suna astfel: „En tel pel com naist li loups morir
l'estuent” sau „En tel peau qu'ha le loup quand il naist morir li
eschet”. În culegerea de „Proverbe comune” din secolul XV, îl găsim
sub această formă: „Le loup alla a Rome et y laissa de son poil et
rien de ses coustumes”.
„Bate fierul până-i cald”.
Al francezilor: „faut battre le fer tandis qu'il est
chaud”, îl întâlnim chiar în manuscrisele vechilor proverbe din
secolul XIII. Rabelais zicea într-al XVI-lea: „Messieurs, ce
pendant que le fer est chaud il le fault battre”.
„De la mine puţin, de la Dumnezeu
mult”.
Această formulă, întrebuinţată ca proverb, se zice la
noi românii nu numai când se împarte de pomană vecinilor şi
săracilor, ci mai ales în două împrejurări însemnate din viaţa
omului:
I. La botez, când la prima îmbăiere a copilului, nașul
aruncă o monedă în scăldătoarea micului fin de curând
creştinat;
II. La nuntă, când, la împărţirea darurilor, fiecare
mesean dă noii familii partea sa de ajutor în bani, în vite sau în
produse.
Ovidiu, care întrebuinţează atât de des vechile formule
ale religiei şi obiceiurilor latine, ne arată izvorul formulei
noastre, în următorul vers: „Pauca quidem, fateor; sed Di dent
plura rogati”.
„Face pe dracu-n patru”.
Iată iarăşi un proverb care corespunde francezului
„faire le diable à quatre” asemănându-se unul cu altul ca două
boabe de mei. Voind să-i lămurească originea, Tuet crede că
zicătoarea francezilor ar fi luat naştere în Evul de mijloc, de
când cu jucarea pieselor numite Mistere, în care cei patru stâlpi
ai iadului erau reprezentaţi de patru inşi îmbrăcaţi în draci,
zbierând şi schimonosindu-se ca vai de lume, spre a da privitorilor
o idee despre chinul ce-i aşteaptă de vor face multe păcate. Se
poate prea bine ca de-aici să fi venit proverbul francez. Tuet o fi
ştiut ceva în această privinţă, că nu degeaba era popă. La noi
însă, care nu i-am avut nici pe cei patru străvestiţi, nici
„Mistere” de felul celor cunoscute în apusul Europei, „a face pe
dracu’ în patru” înseamnă a face în toate chipurile, a întrebuinţa
toate mijloacele pentru ajungerea unui scop oarecare. Nu-i văd dar
alt înţeles decât acela că omul vioi merge cu tăria până acolo,
încât chiar dracul e silit să alerge în patru părţi deodată şi să
se facă luntre şi punte ca, prin diavoliile lui să aducă izbânda ce
preamăreşte stăruinţa. Asemenea oameni se zic „tari de înger”,
adică al căror înger e mai tare decât dracul, căci credinţa
poporană spune că fiece om îşi are îngerul şi dracul
sau.
„De haram a venit, de haram s-a
dus”.
Sau astfel, „Haram a fost, haram s-a dus”, ori „Ce e de
haram, de haram se duce”, se zice de averile celor îmbogăţiţi pe
nedrept şi cu paguba altuia, prin jaf şi înşelăciune. Asemenea
avuţie, crede poporul, nu dăinuieşte mult, ci lesne se şi
risipeşte. Fără osteneală au venit, fără osteneală se şi
cheltuieşte. Poetul latin Noevius fu cel dintâi care dete la iveală
aceasta cugetare la romani: „Male parta male dilabuntur”. Cicero o
repetă mai târziu într-o vorbire care numai bine nu-i prinse. Ceea
ce pare a dovedi că şi la romani era răspândită în popor credinţa
despre răul sfârşit al unor asemenea averi răpite, e versul lui
Ovidiu: „Non habet eventus sordida praeda bonos”. De astfel de
lucruri „de haram”, francezii zic că „du diable vint, au diable
retourna”. Ba mai aveau şi o altă zicătoare, cu totul poporană în
secolele trecute: „ce qui est venu de pille pille, s'en reva de
tire tire”.
G. Dem. Teodorescu
Paris, ianuarie 1877
