Trist, dar adevărat,
niciodată nu am avut o relaţie foarte bună cu mâncarea. Îmi place
mult să gătesc, să experimentez, să mă depăşesc pe mine în materie
de preparate culinare, dar în acelaşi timp nu îmi place şi nu mi-a
plăcut niciodată foarte mult să mănânc. Eu mănânc ca să trăiesc, nu
trăiesc ca să mănânc, simplu ca bună ziua. E adevărat că trăim
într-un ritm trepidant, ne grăbim să consumam pentru a lăsa loc de
consum, iarăşi şi iarăşi, într-o cadenţă ameţitoare… Cantitatea
pare a fi mai importantă decât calitatea, viteza mai interesantă
decat moderaţia, ce primim mai important decât ce dăm la
schimb.
Relaţia om-mâncare este complicată. De fapt, omul este animal social,
iar mâncatul împreună
e o componentă socială. De la început, din burtică, fătul mănâncă
de la mama, şi mulţi ani după ce se naşte depinde
de mama, toate aceste mese în familie îi creează aceastuia
obişnuinţa de a mânca în societate, de a povesti lucrurile de peste
zi, de a se relaxa şi simţi bine în sânul familiei, obişnuinţă cu
care trăim toată viaţa, rămânând scrisa în subconştient. Din
pacate,în ultimii
ani, datorită stresului/lipsei de timp, oamenii ajung să neglijeze
asta, să mănânce pe fugă în faţa tv-ului/calculatorului, sau să
compenseze stresul şi nefericirea cu abuz de mâncare (de orice fel)
totul în disperarea (deseori subconştientă) de a-şi regăsi
echilibrul. Astfel, ajung să
recupereze ce s-a pierdut în decursul anilor şi să
compenseze la sărbători: cumpărături compulsiv, mâncat excesiv de
sarmale/maioneze, totul în disperarea de a acoperi ceea ce ai
pierdut în trecut.
