În cameră se prelinge
zefirul,
Cu o lividă rază de
lumină;
E timpul să depănăm firul
De Eros, dragoste
senină...
Din multe legende și
închipuiri,
De pe vremi, bardul se
spovedește
Despre crăiasa ce nu se
iubește
Vreodată, abandonată în
tăinuiri...
Sta plictisită
Singurătatea,
Oftând în plumb
tomnatic,
Sorbea în umbre
simplitatea
Unei cafele cu parfum
lunatic;
De se uita la fereastra
clară
Vedea societatea-n
perechi,
Situația era dramatic de
ilară
Căci noi erau toate... Și toate
vechi.
Adastă și, în sfărâmata
oglindă,
Piaptănă părul de abanos
Cu mișcări lente,
meticulos,
Poate... poate...
vine Amor în tindă.
Pe sânii ei dalbi așterne
Roze, să grizeze condeie,
Pe chip stau măștile
eterne
Născute din cenuși de
idee.
Sta din zori și până-n
seară
Învârtindu-se mereu prin
casă,
De e iarnă sau de-i vară,
Pregătită să fie cea
aleasă.
Pe lângă poartă se petrec
Îngeri, Feți Frumoși,
Balauri,
Dar nu vin, pleacă, și doar
trec
Până și studenții făr’ de
lauri!
Se abat prin minte clipe
sute,
Minute lichefiate, luna se
stinge,
Veleaturi cu veleaturi trec
mute...
Dragostea nu se distinge.
Și atunci i se
întrezărește
Pe buze întrebarea cu
păcate:
“Pe mine, oare, cine mă
iubește,
De mă numesc
Singurătate?’
