Naționalismul are legătură cu ... națiunea. Națiunea nu este același lucru cu etnia, este ultima etapă a dezvoltării unui grup etnic, ultimă etapă care are două ramificații: națiunea și statul. Fără națiune nu putem avea stat, sau putem avea, dar al altor națiuni/interese peste un popor subalternizat - caz în care spunem că statul are doar rostul de prelevare a veniturilor (putem încerca să ne gândim la România de azi). Statul, este cea mai evoluată formă de organizare colectivă - e o specie de cultură instituțională. Că poate fi acaparat de prostocrație, e altă poveste, cine spune  că la volanul unei mașini rafinate trebuie să se afle numai persoane simțite și bine crescute? Revenind, trebuie să ne lămurim ce e națiunea. Națiunea este comunitatea de destin (Mircea Eliade, după Nae Ionescu, p.442) - mai exact „comunitatea de dragoste și destin”. Aceasta este o definiție puternică, care presupune puțin acces la metafizică. Dar nu cred că e atât de greu de înțeles. Nu e greu să înțeleg că, a fi în comuniune cu o masă de oameni pe care nu-i cunosc, dar cu care, în virtutea misterului limbii, mă înțeleg,  înseamnă că am o bază comună care vine de undeva și care se duce spre ceva - destinul - rostul. Destin, adică rostul, e al meu, dar e al meu numai pentru că și alții au rosturile lor. Mine nu există fără tine. Mine-le există numai prin delimitare și raportare la tine.  Mănunchiul acesta comun de rosturi individuale dau rostul colectiv sau comunitatea de destin. Nu mă pot diferenția decât prin raportare la altul. Și nu mă pot raporta la altul dacă nu mă pot înțelege cu el chiar fără să-l cunosc. Acest străin cu care mă înțeleg (în aceeași limbă) este compatriotul, parte a aceluiași neam, ca și mine. Nae Ionescu spune limpede că, la români, comunitatea aceasta se suprapune cu comunitatea de iubire, care este Biserica ortodoxă, locul predaniei, al ansamblului de semnificații și de chei ale semnificațiilor care fac posibilă viața împreună, cu sprijinul puterilor nevăzute ale Cerului (al energiilor necreate). Cei care merg la Biserică își amintesc că Judecata finală va avea loc pe neamuri. Talanții (vocația) sunt distribuiți și colectiv, nu doar individual, și avem de dat socoteală pentru ceea ce ne-a fost hărăzit (destinul distribuit ca har). 

(Limba nu reprezintă numai gramatică. Limba este și zarea de sensuri, de subtilități, de gusturi, feluri de a fi, este acel în fel și chip, care e infinit între delimitările sale, la un anume fel: românesc, franțuzesc, unguresc, rusesc ...)

Naționalismul este militarea pentru comunitatea de destin, este atitudinea de veghe, a mea, ca ins, în raport cu comunitatea celor străini dar cu care mă înțeleg în aceeași limbă. Este starea de veghe a înțelesurilor comune și, în final, asupra destinului, adică a rosturilor mele - ce pot fi eu și copiii mei? Este paza comunității de destin. Naționalismul este conștiința totalității locului, a faptului că locul nu este decât prin oameni, este conștiința strămoșilor, mai cu seamă al eroilor și martirilor, fără de care nu ar exista locurile pe care calc. De aceea una dintre trăsăturile naționalismului este cultul eroilor.  Acesta  este parte a cultului strămoșilor, element absolut natural al lui homo religiosus, al omului natural, care știe că nu e el centrul lumii și că lumea nu începe cu el și nu se sfârșește cu el, și că are o datorie. 

• În același timp, naționalistul este și ecologist.  Ecologistul militează pentru un adevăr parțial, pentru bună-starea naturii, urmând ca omul să se simtă bine pentru că naturii îi e bine. Naționalistul e conștient că omul nu există separat de natură, pentru că aceasta este pământul, care este sacru. Animalele, plantele, echilibrul geologic, sunt moștenirea comunității de destin. 
• Tot așa, naționalistul nu are nevoie să fie feminist pentru că el respectă femeia. El știe că nu suntem egali și că genul este dat ca rost și destin, nu este o simplă alegere personală, ci parte a grației divine și trebuie afirmat ca atare. El mai știe că femeia este născătoarea lui Dumnezeu și, deci, pune punct discuției despre cine și în ce fel să fie egal. Un adevărat naționalist nu-și poate bate joc de femeie, în general, de femeia sa, în particular. În felul acesta înțelegem de ce, oricât de ispitit ar fi, el este familist.

Naționalismul este forma etnică a Ideii de existență. Nu toate popoarele ajung la Idee, deci nu toate popoarele sunt națiuni. Unele națiuni mai și decad, barbarizându-se, nemaiavând ideea existenței lor (cazul poporul român de azi?). Adevărul, arată Platon, este compus din idei, iar realitatea socială, care este doar o aproximare a adevărului, este o punere în practică a ideilor, după puterile locuitorilor dintr-o epocă anume. Naționalismul este, deci, punerea în practică a Ideii de bine și de dreptate la scara unei colectivități. A pune în practică înseamnă a milita, pentru că ideile nu doar se discută, se pun în practică și se apără. Odată cu pierderea ideii de existență colectivă se pierd cimitirele eroilor, scade natalitatea, lumea se prăpădește, își ia câmpii, prețul gazelor din țara bogată în gaze devine mai scump decât în restul Europei, țara producătoare de grâu ajunge să importe pâine, etc. Sună cunoscut?

Patriotismul reprezintă atitudinea și fapta prin care insul servește locul, indiferent de succesul său personal. Aparent, înseamnă același lucru cu naționalismul. Aș spune însă că, naționalismul presupune ceva mai mult militantism, mai multă organizare doctrinară, achiesarea la un ansamblu coerent de idei asupra locului. Așa cum ar fi trebuit să fie Partidul Național Țărănesc, sau Partidul Național Liberal, de pildă. 

Înțelegem că naționalismul nu înseamnă și xenofobie - ura celui de altă limbă, de alt neam. Sunt termeni diferiți: naționalism, xenofobie. De altfel, naționalismul nu reprezintă decât recunoașterea că lumea este o competiție, ierarhie de neamuri, sau de puteri ce pot fi ostile neamurilor (globalismul corporatocrat, corectitudinea politică, socialismul, marxismul, leninismul, comunismul, etc.)

Naționalistul este cel care are conștiința așezată pe cei trei piloni (Gusti): stima de sine, simpatia și sentimentul religios. Naționalistul este cel care are personalitate culturală, are conștiința scopurilor în raport cu poporul din care provine. Acestea sunt cele trei afecte care fac posibilă conștiința de sine, patriotismul. Conștiința înseamnă cunoaștere, voință și afecte. Naționalistul este, am putea spune, cel mai simțit dintre oameni, pentru că el posedă aceste trei sentimente de bază. Omul prost îmbrăcat ca alegere, care nu-și respectă aproapele, bovaric, hedonist, veșnic autocentrat, orgoliosul, arghirofilul, mereu nemulțumitul, etc. este, în esență, nesimțit: cel care nu știe să se îmbrace, de fapt, stă rău cu stima de sine, cel care nu-și respectă aproapele stă rău cu simpatia, e mizantrop ca moșuleții globaliști promotori ai morții, iar cel fără sentiment religios are impresia că totul se reduce la lumea celor ce se văd, la propriile puteri, la șmecheriile sale (Machiavelli). Agresivitatea și însingurarea, disprețul față de om (cultura morții din spatele culturii plăcerii) specifice epocii de astăzi, arată slăbirea gravă a acestor trei afecte. Înțelegem de ce naționalismul „nu mai este la modă”. Omul care nu simte aproapele, care nu se poate cunoaște pe sine, care nu crede, nu poate avea o patrie, darămite să pună o floare la Mausoleul de la Mărășești sau să militeze pentru aproapele său, străinul cu care (încă) se înțelege în aceeași limbă. 

Naționalistul este om de cultură, nu huligan. Pentru că naționalismul, fiind o stare de conștiință, presupune un ideal, iar idealul, cerul ideilor, nu este numai pe stradă, ci dincolo de cele ce se văd, în lumea marilor cărți și a credinței. 

Profesorul este păstrătorul cheilor sensurilor unui spațiu. Al sufletului colectiv. Sufletul colectiv înseamnă cunoaștere aplicată, dar înseamnă și misiune dezinteresată - aplecare către celălalt, care se transmite prin meserie (pe care ar trebui să o transmită școala). Profesorul are a preda, cu alte cuvinte, vocația. Dar mai întâi are a o descoperi în sufletul tânărului.

Cum poți descoperi vocația în condițiile în care sistemul nu este doar antinațional, dar și antiuman? În sensul că dezvață tinerii să gândească, să simtă, să se cunoască și să cunoască?

Învățându-i să împărtășească emoțiile prin cunoaștere. Punându-i la treabă cu finalitate imediată, așa fel încât să-și repornească sufletul prin bucuria că fac bine. Încurajându-i să se cunoască dând de greu, topindu-și povara orgoliului excesiv în soarele dăruirii către un bine comun. Învățându-i să facă diferența dintre libertinaj (anarhia omului care se mișcă doar după nevoi - omul nevoit) și libertate (conștiința alegerii).  Învățându-i cum să vorbească, cum să se poarte, descoperindu-le rostul grației în raport cu sănătatea lor personală și gradul de civilitate al spațiului public.  Grația este forma vizibilă  libertății. Schopenhauer (I, p.265): „[G]rația constă în faptul că orice mișcare și poziție sunt executate cât se poate de ușor, de adecvat și de comod, fiind prin urmare expresia absolut corespunzătoare a intenției sale sau a actului de voință, fără nimic de prisos, care să vădească a fi o îndeletnicire inoportună și fără sens ...și fără vreo insuficiență care să-i dea rigiditatea unui lemn. Grația presupune drept condiție o justă simetrie a tuturor componentelor și o conformație fizică regulată și armonică deoarece numai  datorită acestora este posibilă deplina lejeritate ....” 

În felul acesta tinerii vor deveni noduri ale societății, nu înnodați în blocaje psiho-somatice (incapabili de mișcare, de bucurie, de trăire, de sentiment metafizic, de dorința de a izbuti). Și cel mai puternic nod al societății este ... familia, cu cei doi piloni ai ei: bărbatul care e apt să fie soț și tată, și femeia care e capabilă să fie soție și mamă. Iubirea agape, care este cheia familiei, este victima sigură a sexualizării școlii, a conținutului mass-media, a Netflix-ului și a facebook-ului. 

Deturnarea învățământului, dinspre predarea întru protejarea sufletului spre transformarea tinerilor într-o masă se servitori ai banilor (ai capitalului, ai partidelor, ai serviciilor, ai ideologiilor) înseamnă corupție sufletească și o răsturnare a termenului de educație. Înseamnă crimă - uciderea sufletului. Sclavul nu doar că posedă brațe care  nu-i mai aparțin, dar nici să gândească nu mai poate. Din om capabil să iubească, devine homo ideologicus. Singurele lui abilități: să-și judece aproapele și să fie furios. 

Naționaliști, da, naționalism aș fi tentat să răspund că nu. Există individualități excepționale, care au conștiința comunității de destin și se exprimă sistematic în acest sens. Dacă naționalismul înseamnă mișcare organizată, instituționalizată, cu doctrină de apărare a spațiului românesc ca și comunitate de destin, răspunsul este mai degrabă Nu. 

Avem mișcări patriotice - în sensul că există ONG-uri care lucrează cumva în interiorul comunității de iubire - au grijă de cimitirele eroilor, dau de mâncare la bătrâni, burse tinerilor, mai scriu. Există chiar și încercări politice patriotice de sine stătătoare și facțiuni patriotice în partidele-companii-de-exploatare. 

Pentru că naționalismul presupune: 

• Abilitatea duhovnicească a ascultării: „Ascultător este omul care a respins rânduiala de sine și urmează învățătorului. El se află în faptele celor desăvârșiți chiar dacă n-a călătorit prin ele.” (sf. Ioan Scărarul, p.81). Etajul duhovnicesc al personalității este cea mai elaborată parte a inteligenței. Prostia nu înseamnă doar lucru făcut prost, înseamnă și suflet incapabil de prevedere. Iar vederea de dinainte de vederea propriu-zisă este spirituală, este a duhului. A Sf. Duh, după cum e și suflarea. 
• • patrioții noștri nu ascultă. În primul rând nu prea citesc, chiar disprețuiesc cartea și pe slujitorii acesteia, adică nu ascultă de înaintași, având intelectul strivit de podeaua „viața nu e teorie”, ca și când teoria nu ar fi fapt de viață (Ideea). În al doilea rând, nu se înțeleg între ei. În al treilea rând nu fac ascultare de cei mai întemeiați ca ei.
• Sistematicitatea: persistența în proiect. 
• • Una dintre cele mai răspândite trăsături ale patrioților noștri este lipsa de sistematicitate. Încep ceva și nu-l duc la capăt. Indiferent de subiect. 
  • Și chiar dacă se țin de el, în adâncimea proiectului nu reușesc să operaționalizeze obiectivele, și dacă reușesc aceasta, să le urmărească sistematic. 
  • Lipsa de sistematicitate se traduce prin lipsa de profesionalism, la ruptura dintre cei care știu carte și cei care se mișcă politic în zarea aceasta. 
• Respectarea principilor eticii normative (Gusti, după Kant): „Acţionează astfel încât în fiecare clipă a acţiunii tale să atingi realizarea maximală a personalităţii tale.” „Atinge actualitatea maximală a personalităţii tale, spre a o desfăşura pentru crearea celor mai înalte valori culturale.” (Gusti, II, p. 37)
• • Adesea acțiunea este oportunistă și prezenteistă, iar cultura este absentă din câmpul de acțiune al celor ce-și spun patrioți, cu câteva excepții notabile. 
  • Fenomenul este vizibil prin înălțimea redusă a idealurilor exprimate, în respirația gesturilor și în profunzimea redusă strategiilor de lucru. 
  • Patriotul are impresia că trebuie să fie om de acțiune,  privind cu oarecare superioritate „cultura”, uitând că acțiunea este dictată de conștiință, iar aceasta de ideal, adică de inserarea în marele circuit al culturii universale și naționale. Ca să nu mai vorbim că, idealul se cere dublat de capacitatea de a opera cu detalii, care tot cultură înseamnă. 
• Depășirea maladiei tipic românești, a refuzului determinațiilor (care „sunt suspendate, îngrădite sau pot fi chiar refuzate” - Noica, p.291) - ahoretia. Naționalistul știe, ceea ce Noica a demonstrat cu mare măiestrie, că principala problemă a neamului românesc este „eșecul existenței individuale sau colective, atunci când determinațiile sunt inadecvate” (Noica, p.290). Determinațiile reprezintă conținutul de realitate al actelor noastre - multe lucruri pe care le facem sunt false, sau rău plasate, de aceea conduc la blocaje, la erori, la „prostii” sau la boală. Determinațiile sunt acele conținuturi care sunt în acord cu credința și sunt puse în operă - individualizate. 
• • Cea mai elocventă expresie a ahoretiei este incapacitatea de cristalizare a unei mișcări naționaliste, dintr-o mulțime de motive, de la cele mărunte - nu ne putem face ordine în programul personal, până la idiosincraziile personale („ăla e cu ăla”, „știm noi cum e acela, de fapt, nu e de încredere” ...). 
  • Incapacitatea de a pune pe hârtie un program și de a milita pentru el. 
  • Disprețul pentru carte (în cărți sunt multe îndreptări despre  cum se pune o problemă și cum se rezolvă). 
  • Incapacitatea liderilor de a fi model de acțiune ideatică. Nu avem lideri determinați, hotărâți, coerenți, apți să delege, să învețe, să se smerească fiind prezenți în toate, nu doar în acțiuni de „leadership”, să se coboare printre detalii. (Detaliile sunt domeniul determinațiilor, adică al generalului pus în practică). După cum patrioții „de rând” sunt convinși „că le știu pe toate”, și deci, nu fac ascultare, deci nu ajung la determinații. 
  • Neputința corelării voinței de acțiune individuală cu un plan de management, inclusiv de finanțare a ideii naționale, oricare ar fi aceasta. Etc. Fractura dintre capital, ONG-urile patriotice, și intelectualii patrioți este trăsătura cea mai dramatică a slăbiciunii naționalismului românesc. Să nu uităm modelul ASTRA, din Transilvania secolului XIX, subjugată de Austro-Ungaria, care a izbutit în cele din urmă să ducă până la capăt proiectul României mari, prin unirea Bisericii, capitalului românesc cu educația. 
• Nu în ultimul rând, punerea în operă a unei doctrine naționale. 
• • Avem doctrină națională adusă la zi, câteva variante. De la Mircea Platon, la Ovidiu Hurduzeu, de la Avram Fițiu la subsemnatul, etc., există scrieri care să dea „generalul aplicat”, pe toată cuprinderea realității sau pe felii ale ei: educație, agricultură, familie, apărare, comunități istorice, românii aflați în minoritate în România, industrie, fiscalitate etc. Precaritatea este vehiculul care să se miște sistematic în raport cu doctrina. Care să urmărească punctual și profesionist îndeplinirea unor obiective detaliate, care să-și formeze personal pentru aplicarea acelor direcții, să susțină o legislație în consecință, pe baza cunoașterii sistematice a realității din perspectivă națională. Naționalismul românesc, atât cât există, este empiric, și, din acest punct de vedere, nu este prea departe de politica generală care se face în România, empiric, mai mult sau mai puțin după ureche, cel mult ghidonată de sondaje de opinie. 

Înțelegem că naționalismul nu este pur și simplu „o ideologie”. Îi lăsăm pe neterminații în ale gândului să îl considere „antieuropean”. Naționalismul, ca iubitor de popor prin faptă, va dori pacea, și deci, este adeptul unificării europene. 

Naționalismul este o mișcare istorică. Dar mai mult decât atât, reprezintă o etapă în maturizarea gândirii în raport cu comunitatea de tradiție și de limbă, cu poporul. Este, cu alte cuvinte, parte a inteligenței. Iar popoarele organizate inteligent stau locului, nu fug unde văd cu ochii, au speranța de viață ridicată, nu se sting cu zile, se hrănesc mai ieftin și mai sănătos, sunt mai educate. Naționalismul este veghea asupra poporului - comunitate de destin. 

Gusti, Dimitrie, Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii, vol. II, Cartea Echipelor, Fundația  culturală regală „Principele Carol”, [1939]

Gusti, Dimitrie, Opere, Vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1969

Ionescu, Nae , „Roza Vânturilor”, Ed. Roza Vânturilor, București, 1990, reproducere după „Roza Vânturilor. 1926-1933”, culegere îngrijită de Mircea Eliade [și George Racoveanu],  Ed. „Cultura națională”, [1937]

Noica, Constantin,  Spiritul românesc la cumpătul veacului, șase maladii ale spiritului contemporan, Univers, București, 1978

Scărarul, Ioan sf., Filocalia. Sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși. Volumul IX, Scara Sfântului Ioan Scărarul și Învățăturile lui Ava Dorotei, Traducere, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

Schopenhauer, Arthur, Lumea ca voință și reprezentare, vol. I și II [parțial], Humanitas, București, 2019