(Din biblioteca Marciană de la Veneţia; Classis X, Codex
CLXXVIII)
Baltazar de Piscia comunica papei ultimele noutăţi
căpătate de la 5 tineri genovezi, care fiind robiţi de către turci
la luarea coloniei genoveze Caffa din Crâm şi trimişi la
Constantinopol împreună cu alţi 122 de tineri, separându-se prin
furtună vasul ce-i ducea, de restul flotei otomane, au reuşit pe
drum a-i ucide pe corăbierii turci şi a scăpa la Chilia
(Lichostomi), unde însă, în loc de a dobândi libertatea, au fost
robiţi iarăşi de însuşi Ştefan cel Mare, domnul Moldovei sau al
Valahiei mici (minoris Valachiae) şi dăruiţi ca sclavi la nişte
boieri din Suceava, unde au petrecut apoi 10 luni, până ce au fugit
în Polonia cu ocazia intrării turcilor în Moldova. Aceşti genovezi
au povestit că preludiul războiului a fost vestea despre planul lui
Basarab, domnul Valahiei mari (majoris Valachiae) de a năvăli în
Moldova, ceea ce l-a silit pe Ştefan- vodă, pentru a impedica
trecerea muntenilor, să-şi facă o cetăţuie lângă Dunăre, unde a
mers cu 40.000 ostaşi „nobili şi ţărani”, înarmaţi mai toţi cu
arcuri, suliţe şi săbii. Tot atunci însă a sosit ştirea în Suceava
despre apropierea a vreo 30.000 de tătari, care au cuprins oraşul
Ştefăneşti şi au robit 15.000 de nobili, iar doamna lui Ştefan-vodă
cu toate tezaurele s-a retras la cetatea Hotin.
Aflând acestea, Ştefan-vodă l-a lăsat în cetăţuia de
lângă Dunăre pe cumnatul său, Şendrea cu 1.000 de călăreţi, iar el
însuşi cu restul oştirii a mers contra tătarilor, pe care însă n-a
putut să-i ajungă, fugind ei cu toată prada lor. Întorcându-se
atunci la Dunăre şi văzând că ostaşii săi murmură, zicând că stau
în tabără deja de 2 luni, pe când tătarii le-au robit nevestele şi
copiii, ba unii începuseră a dezerta, Ştefan-vodă a concediat
armata pentru 15 zile, poruncind ca după expirarea acestui termen
să revină cu toţii la Dunăre, iar el a rămas numai cu 10.000 de
nobili, afară de care mai erau 1.000 de călăreţi sub visternicul
Iuga la paza malului Dunării contra turcilor. Turcii însă fiind
prea numeroşi, Iuga a fugit la cetăţuie, iar însuşi Ştefan s-a
retras cu acei 10.000 într-o pădure de lângă Vaslui. Turcii, după
ce au luat cetăţuia, s-au odihnit acolo și au început a înainta pe
teritoriul Moldovei. Vasluienii au fugit. De asemenea se pregăteau
a fugi sucevenii, aflând de la un ambasador polon despre apropiarea
turcilor, cu care era şi domnul muntean Basarab. Atunci Ştefan a
ars Vasluiul şi toate oraşele pe unde ar fi putut veni turcii,
precum Bacău, Roman şi Baia, fugind locuitorii acestora cu averile
lor, parte în Ungaria şi parte în Galiţia. Lăsând după aceea o
garnizoană în Suceava, Ştefan a riscat o bătălie contra turcilor
într-o pădurice la depărtare de jumătate de zi de la Baia, dar a
fost bătut şi abia a scăpat cu vreo 20 de călăreţi în oraşul
Sniatin în Galiţia, unde oarecine l-a văzut mâncând într-o tavernă,
iar de aici a plecat la Cameniţa, oraş polon aproape de Hotin, unde
s-a apucat să strângă oaste.
În acest timp, turcii în număr de vreo 200.000, asediau
Suceava, având în capul lor pe însuşi sultanul, care aducea cu
sine, pentru a-l pune pe tronul Moldovei, pe fiul unui Petru-vodă
ce fusese altădată domn, înainte de Ştefan. Puţin după aceea s-au
răspândit două vești: 1. Că fostul domn muntean Ţepeş, ieşind din
Ungaria, i-ar fi bătut pe turci; 2. Că Ştefan ar fi nimicit o
armată turca de 14.000 de oșteni. Aceasta din urmă victorie – zice
Baltazar de Piscia - se explică pe de o parte prin aceea că Ştefan
şi-a strâns o oaste în Cameniţa, la care s-au mai adăugat toţi
moldovenii care se retrăseseră mai înainte în locuri sigure, iar pe
de alta - că turcii şi-au slăbit puterile, împrăştiindu-se
cete-cete prin Moldova.
„Indignus servulus, Baldassar de Piscia”
Bratislava, 16 septembrie 1476
(Comunicat de C. Esarcu)
Dl. C. Esarcu a reuşit a descoperi în această privinţă
în biblioteca Marciană din Veneţia o nouă relaţie, mai preţioasă
decât toate celelalte, căci ea nu numai s-a scris chiar în anul
1476, dar încă ne prezintă mai multe amănunte necunoscute din
celelalte izvoare. Ne mărginim a atrage atenţia asupra următoarelor
puncte:
1. Fugarii genovezi din Caffa, departe de a găsi un
adăpost în Moldova, precum s-a crezut generalmente, au fost robiţi
de către Ştefan cel Mare şi dăruiţi apoi boierilor, după cum se
dăruiau ţiganii şi tătarii.
2. Principalii generali ai lui Ştefan în războiul de la
1476 au fost cumnatul său, Şendrea şi visternicul Iuga, dintre care
se ştie despre cel dintâi că a pierit mai în urmă, la 1481, în
bătălia de la Râmnic între Ştefan şi Ţepeş.
3. Armata permanentă a Moldovei consista din călărime
nobilă şi ţăranii formau miliţia care se mobiliza numai pe
intervaluri scurte şi care, în caz de prelungire a războiului,
murmura şi dezerta.
4. Moldova se numea „Valahia-mică”, iar Muntenia
„Valahia-mare”, după cum am demonstrat-o deja prin alte
fântâni.
5. Nobilimea moldoveană era foarte numeroasă, de vreme
ce tătarii au robit 15.000 de nobili, pe când tot atunci, alţi
10.000 se aflau pe lângă Ştefan, de unde rezultă că acea nobilime
se compunea din toţi proprietarii mici, adică „răzeşi” sau
„moşneni”.
6. Oraşele, pe care le-a ars Ştefan la apropierea
turcilor, au fost Bacău, Roman şi Baia.
7. De nicăieri nu se confirmă tradiţia despre fuga lui
Ştefan la cetatea Neamţ şi faimoasa-i convorbire de acolo cu mama
sa, în locul cărora noi vedem aici pe nevasta lui Ştefan
retrăgându-se la cetatea Hotin, iar însuşi Domnul fuge în Galiţia
şi apoi în Podolia la cetatea Cameniţa, aproape de Hotin, unde îşi
strânge o nouă armată.
8. În tabăra turcă, ca pretendent la tronul Moldovei, se
afla un fiu al lui Petru Aron, vechiul rival al lui
Ştefan.
B.P. Haşdeu
