În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a
României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de
la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei,
elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului
XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi
intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această
„integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă
fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu,
măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat,
decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai
rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă,
a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi
moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem.
Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită
întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din
această cauză, grupurile sociale care s-au plasat în fruntea
marşului pentru „integrare”, indiferent de secolul în care au
activat, s-au văzut şi au fost văzuţi ca luptători pentru un anumit
proiect politic şi economic (democraţie reprezentativă, economie de
piaţă), pe umerii cărora stăteau apărarea şi ducerea lui la bun
sfârşit.
| Caricatură de Ion Barbu |
Protestele recente împotriva neinspiratelor ordonanţe de
urgenţă propuse de PSD se înscriu, din punct de vedere simbolic, în
această permanentă oscilaţie între orizonturile europene şi
văgăunile periferiei balcanice. Practic, manifestaţiile luptă
pentru justiţie independentă şi stat de drept şi împotriva
graţierii celor condamnaţi pentru fapte de corupţie. Nimic mai
firesc până aici! Însă sub acoperişul acestor doleanţe stă o
fundaţie pe cât de şubredă pe atât de periculoasă, o fundaţie din
ce în ce mai vizibilă în ultimii ani, dar care şi-a căpătat acum
articularea socială evidentă: antagonismul dintre un segment al
societăţii relativ bine educat şi remunerat şi o mare masă de
oameni nu întotdeauna deficitari în educaţie dar cu siguranţă
marginalizaţi politic şi economic. Această opoziţie dintre „tinerii
frumoşi” şi „asistaţii” leneşi şi beţivi a devenit din ce în ce mai
pregnantă în ultimii ani şi, cel mai important, a fost creată de
primii cu scopul de a se delimita şi remarca faţă de ultimii. În
acest scop, strategia aleasă a fost una simplistă, de demonizare a
PSD-ului, văzut ca sursă a tuturor relelor şi de aderare completă
şi lipsită de critică la moda anticorupţie declanşată de fostul
preşedinte Băsescu. Logica rudimentară (şi tocmai de aceea
eficientă) a acestei opoziţii a fost
dejaexplicată pe blogul nostru. Ceea ce am vrea să
discutăm aici ar fi expresia acesteia în termeni de clasă şi
pericolul potenţial pe care îl lasă să se întrevadă.
După cum s-a maispus deja, protestele acestea
reprezintă, în primul rând, reacţia clasei mijlocii din marile
centre urbane la victoria clară a PSD-ului în alegerile
parlamentare. Ieşind în stradă împotriva graţierii celor condamnaţi
pentru fapte de corupţie, acest middle class urban se instalează
definitiv în rolul de lider şi protector al eforturilor de
înaintare spre lumea civilizată, lumea statului de drept, a
competitivităţii neîngrădite şi a meritocraţiei. Preluarea şi
legitimarea acestui rol s-au făcut prin delimitarea clară atât faţă
de PSD (ca elită politică), cât şi de electoratul acestui partid
(ca masă amorfă a populaţiei). Însă această dublă delimitare a fost
bazată pe o dublă mistificare: partidul condus de Dragnea e vazut
ca sursă a tuturor relelor, ca forţă malefică ce riscă să ne
deraieze de pe drumul european şi să ne întoarcă înapoi în
întunericul comunist, iar votanţii acestui partid sunt portretizaţi
ca fiind îndoctrinaţi, uşor de manipulat şi cumpărat, leneşi,
pomanagii sau beţivi.
Aversiunea faţă de PSD este, pe cât de justificată, pe
atât de iraţională în formele sale de manifestare. E drept că,
imediat după ’89, Ion Iliescu a fost cel care propunea o
„democraţie originală” care se vroia a fi, probabil, o soluţie
intermediară între economia planificată a socialismului şi
libertatea neîngrădită a pieţei practicată deja în Occident, însă
imediat după 2000 partidul său s-a aliniat în marşul necondiţionat
spre „valorile” europene (a se citi piaţă liberă dereglementată).
Iraţională deoarece corupţia e un fenomen transpartinic, relativ
egal distribuit în tot spectrul politic. Iraţional e şi ţinutul cu
dinţii de lupta anticorupţie, acum când bănuielile noastre s-au
adeverit, când statul de drept şi anticorupţia s-au dovedit a fi
doar nişte refrene dintr-un cântec lăutăresc fredonat (şi
instrumentat) de o tabără politică împotriva alteia, inerent
coruptă şi opusă reformelor.
Delimitându-se de PSD şi de votanţii săi, clasa de
mijloc urbană, susţinătoare necondiţionată a anticorupţiei, se
erijează de fapt într-un arbitru moral, o minoritate justă şi
progresistă înconjurată din toate părţile de corupţi, asistaţi sau
vizionatori de RTV sau A3. Soluţia la problemele actuale se reduce,
în final, la morală: pentru a funcţiona la parametrii normali,
capitalismul are nevoie de subiecţi morali. Dacă capitalismul e un
sistem ce funcţionează pe baza unor contradicţii, la fel de
contradictorii sunt şi efectele sale: pe de o parte el
destructurează relaţiile, credinţele şi moravurile tradiţionale
(inclusiv morala de tip creştin), supunând întregul mecanism social
la imperativul acumulării şi circulaţiei capitalului, pe de altă
parte creează, în acelaşi timp, o serie de noi credinţe şi reflexe
de natură etică, derivate şi nu foarte diferite de cele ale lumii
creştine şi precapitaliste. Capitalismul îşi construieşte aşadar
proprii subiecţi, dotaţi, printre altele, cu un anumit tipar al
conduitei morale. Acest tipar este de natură contractualistă şi
are, în principiu, scopul de a înlătura orice tip de barieră
(inclusiv corupţia) din calea circulaţiei mărfurilor şi a
capitalului. Cu cât acest contract este respectat mai sârguincios,
cu atât mărfurile îşi ascund mai bine caracterul social al
producerii lor, dezvoltând în schimb un spaţiu social al
circulaţiei, unul aflat deasupra puterii de intervenţie a
producătorilor şi investit cu proprietăţile unui fenomen natural.
Cu cât acest tip de dimensiune etică este mai convingătoare, cu
atât mai tare sunt mascate contradicţiile din raporturile de
producţie capitaliste.
Cei ieşiţi în stradă în ultimele săptămâni se coagulează
ca clasă tocmai pentru că sesizează (chiar dacă inconştient,
parţial şi la un nivel pre-conceptual) dinamica acestui mecanism
capitalist în întregul realităţii sociale şi, cel mai important,
rolul său în acest întreg, aşadar interesele sale de clasă. Însă,
chiar aşa extinsă cum este, această viziune asupra întregului
social are, pentru clasa de mijloc urbană, limitele (sau mai
degrabă contradicţiile) sale foarte clare. Vigilenţa morală este
declanşată doar atunci când avem de-a face cu impedimente ce ar
putea sta în calea desfăşurării procesului economic, dar niciodată
în ceea ce priveşte rezultatele acestui proces: reprezentanţii
acestei clase nu văd nimic imoral în faptul că tot mai mulţi români
care muncesc trăiesc totuşi în sărăcie, în faptul că siguranţa
locuirii devine un lucru tot mai greu de obţinut, în faptul că
milioane de români au trebuit să emigreze pentru a găsi de muncă,
sau în faptul că diverse grupuri marginale sunt trimise,
literalmente, la groapa de gunoi a societăţii. Dimpotrivă, instanţa
morală intransigentă dă naştere, de multe ori, la un rasism de
clasă greu de disimulat, tradus printr-un discurs ce poate fi
rezumat la o serie de caracteristici aplicate votanţilor PSD:
sărăcie materială şi spirituală, infracţionalitate, înclinaţie spre
viciu, defecte fizice sau morale, mizerie, promiscuitate ş.a.
Asistăm aşadar la ceea ce Balibar denumeşte fuziunea între o
categorie socio-economică şi una antropologică şi
morală[1], o fuziune care nu
face decât să întărească propria legitimitate a clasei dispuse să o
articuleze. Darwinismul social tot mai evident în online şi în
offline în ultima vreme nu e decât unul dintre efectele acestei
fuziuni.
Iraţionalitatea înverşunării anti-pesediste şi cea a
aderării la o luptă anticorupţie mâncată până la fibră de toate
metehnele politicii ultimului deceniu nu este decât măsura
ideologizării desăvârşite a acestei clase. Tocmai segmentele
sociale care şi-au declarat cel mai vocal apolitismul şi au
susţinut necesitatea renunţării/depăşirii politicii şi a
ideologiilor sunt astăzi şi cele mai îmbibate de ideologie
(înţeleasă ca set de idei asumate necritic prin care sunt mediate
toate interacţiunile sociale). Nu e probabil foarte departe de
adevăr dacă am spune că generaţia „tinerilor frumoşi” (cu toate
diferenţele care apar în interiorul său) este cea mai ideologizată
generaţie de după ’89 şi, în acelaşi timp, cea mai puţin
politizată. Acest fenomen a fost exprimat de toate formaţiunile
politice apărute în ultimii ani (M10, USR şi, din lipsă de idei,
vechiul PNL) şi şi-a găsit expresia desăvârşită în guvernul
tehnocrat condus de Dacian Cioloş. O generaţie pentru care morala
de tip contractualist pe care o promovează trebuie să înlocuiască
învechitele şi ineficientele lupte politice partinice, statul
ajungând astfel să fie doar administrat şi nu neapărat condus.
Asemeni circulaţiei mărfurilor în capitalism, ideologia unei
administrări apolitice a statului nu este decât o desprindere a
puterii de decizie din mâna cetăţenilor şi o transformare a
exerciţiului puterii într-un proces de sine stătător, un fenomen
aflat deasupra indivizilor, al cărui curs „firesc” şi „natural”
poate fi obţinut doar prin munca atentă a unor administratori imuni
la tentaţiile corupţiei.
Putem să ne mai întrebăm care ar fi motivele pentru care
marea masă a populaţiei nu se raliază atât de convingător luptei
anticorupţie sau, mai grav, votează încă personaje dovedit corupte.
Răspunsuri s-au mai dat, însă cred că o explicaţie pertinentă vine
şi din situarea acestor indivizi („poporul psd”) în ierarhia
relaţiilor de producţie actuale. Mai simplu spus, problema
corupţiei cântăreşte prea puţin atunci când lucrezi la bandă pentru
salariu minim şi ai, într-o zi, câteva minute pauză de mers la
toaletă (sau mai rău, stai cu scutece pe tine). Asta spre deosebire
de situaţia în care lucrezi, poate nu chiar pe salar minim, în
servicii, industrii creative, IT ş.a., şi eşti în permanenţă
îndopat cu discursuri motivaţionale despre cum să te depăşeşti pe
tine însuţi sau cum să reuşeşti în viaţă/carieră (asta în cazul în
care nu te încurcă corupţia şi amărâţii care sunt prea îndoctrinaţi
să o vadă). Aşadar, înţelegerea pe care muncitorii din această
ultimă categorie o au faţă de produsele muncii lor şi faţă de
poziţia lor în cadrul relaţiilor de producţie sunt mediate şi
distorsionate într-o mult mai mare măsură decât în cazul primei
categorii de muncitori. Exploatarea e resimţită mult mai evident în
cazul primilor, iar aceştia ştiu (sau măcar intuiesc) că o
eventuală dispariţie a corupţiei nu ar schimba cu nimic situaţia
lor. Aşadar, chiar dacă middle classul urban reuşeşte să-şi
sesizeze poziţia şi rolul în cadrul totalităţii sociale, percepţia
acestuia este limitată şi mediată ideologic, conştiinţa acestei
clase ce se impune deja tot mai insistent fiind astfel o falsă
conştiinţă. Numai astfel poate fi explicată înverşunarea unora
dintre reprezentanţii clasei de mijloc (în general educată peste
medie şi salarizată peste nivelul minim) împotriva măririlor
salariale (de care ei înşişi beneficiază) sau împotriva renunţării
la plafonul contribuţiilor de sănătate pentru cei care câştingă
oricum mult peste venitul lor.
Pe fondul eşecului partidelor post-decembriste de a
asigura un model de dezvoltare viabil şi incluziv, clasa de mijloc
românească şi-a trasat contururile sub stindardul ideologic al
anticorupţiei. Anticorupţia (sau mai degrabă iluzia ei) s-a dovedit
a fi cel mai important coagulant social de după Revoluţie. Apariţia
unui segment social bine conturat, cu idei şi orizonturi specifice
membrilor săi nu este în sine un lucru rău; la fel, nici protestele
şi manifestaţiile, ba chiar dimpotrivă. Însă în societatea bazată
pe clase, fiecare segment social se defineşte prin delimitarea faţă
de un altul, iar modul în care această delimitare s-a produs în
România ultimilor ani între clasa de mijloc urbană şi asistaţi şi
leneşi este cât se poate de problematică. În condiţiile în care
modelul de dezvoltare economică se rezumă la exploatarea mâinii de
muncă ieftine, discrepanţele tot mai accentuate ce caracterizează
societatea românească (diferenţa considerabilă dintre proporţia
profitului care revine muncii şi cea care revine capitalului, rata
tot mai mare de sărăcie şi excluziune socială, etc.) se vor adânci
din ce în ce mai mult. În acest context, modul înverşunat în care
clasa noastră de mijloc se delimitează de compatrioţii a căror
viaţă nu e tocmai o poveste de succes ridică semne de îngrijorare
legitime. În lipsa unei o strategii şi a unei perspective reale în
depăşirea clivajelor economice dintre diferitele pături sociale,
iraţionalitatea pasiunilor middle class-ului românesc va creşte
proporţional cu precarizarea şi sărăcirea tot mai accentuate ale
celor ce se lasă cumpăraţi de o găleată şi o sticlă de ulei. Pentru
guvernul actual însă, aceasta pare a fi ultima dintre preocupările
sale.
[1]
Etienne Balibar, „Class Racism”, în Balibar & Wallerstein,
Race, Nation, Class. Ambiguous Identities, Verso, 1991, p.
209.
