Am crescut într-o casă
fără bibliotecă, singurele cărți adunate într-o vitrină fiind o
mînă de titluri imposibil de citit,
primite „la premiu” de fratele meu mai mare. La
acestea se adăugaucărțile religioase ale mamei mele. După o vreme,
prin perioada gimnaziului, am convins-o pe mama să vorbească cu un
vecin tâmplar să ne facă un corp de bibliotecă. Ne-a făcut două
răfturele așezate sub oglinda din hol, unde am adunat toate cărțile
găsite prin casă. Aveam Ceaslovul, Psaltirea și Noul Testament în
cîteva variante, asta și datorită exemplarelor distribuite gratuit
de „pocăiții” care umblau pe sate. Aveam și un exemplar de biblie
mai veche, cu o copertă îmbrăcată în hîrtie de ziar. Era tipărită
pe strada Adolf Hitler din Clujul anilor patruzeci. Mai aveam un
exemplar cu litere chirilice și o carte de zodii, tot în chrilice,
pe care am început să o deslușesc partial după ce profesorul de
religie mi-a lămurit tainele acestui alfabet. Mama îmi zicea că în
casa veche au fost mai multe cărți vechi, moștenite de la domnul
Simion, tatăl adoptiv care fusese brigadir silvic și diac la
biserica din sat. Le adunase în pod într-o ladă și le-au mîncat
șoarecii cît timp ai mei au fost plecați la Cugir, la muncă la
butin. Doar cele două în chirilică și biblia din patruzeci au fost
salvate, nu tocmai în cea mai bună formă.
De unde se puteau procura cărți în a doua parte a anilor nouăzeci?
Deși aveam „librărie” în sat, nu-mi amintesc să fi văzut altceva
decît elemente de papetărie pe rafurile acesteia. O vreme se mai
aduceau ceva cărți la chioșcul de ziare de lîngă școală și se mai
găseau cărți vechi prin piața ce se ținea duminica. În rest ioc.
Biblioteca sătească a ars pe la mijlocul deceniului, într-un
incendiu care a devastat căminul cultural cu tot cu cinematograful
găzduit în clădire. Îmi amintesc că eram la tînu Lazăr cînd am
aflat vestea. Se povestea că se aruncau cărți pe geamuri, ca să le
salveze de flăcări și că lumea strînsă să vadă cele ce se întîmplau
a cărat cît a putut din acele cărți. Mi-a fost o ciudă imensă că nu
am fost acolo, să-mi iau și eu cîteva cărți. Mai era biblioteca
școlii din sat, dar pînă la sfîrșitul clasei a 8-a am cam epuizat
cărțile de pe acolo. Nu că aș fi citit integral ce era depozitat
acolo, ci că am parcurs ce-mi atrăgea atenția sau mi se recomanda.
Noroc nu nea Mitică, profesor de educație tehnologică, care locuia
la două case mai jos pe vale. Mă lăsa să intru în biblioteca sa și
să-mi aleg cărți. Așa m-am apucat de Jack London, Dickens și mai
tîrziu, în liceu, Dostoievski. Unele nu i le-am mai returnat, dar
bănuiesc că nu e tare supărat pe mine.
Prima carte citită a fost
”Fiul Vînătorului de Urși”, cred că de Karl May, un exemplar
răpciugos procurat de fratele meu de la un prieten. Eram în clasa a
5-a. Apoi am început să devorez cam ce aducea el pe acasă, fiind
într-un fel ghidul meu. Am băgat masiv din Karl May, ceva Jules
Verne și-apoi m-a trecut pe Sven Hassel și romane cu mafioți și
justițiari. Cînd eram printr-a 6-a s-a iscat o mare discuție pe
marginea romanului „Pădurea Spînzuraților”. Fratele meu procurase
un exemplar de la Năsăud, unde făcea liceul. Îl citea pe ascuns
pentru că era considerat literatură periculoasă. Mamei îi era frică
să nu se spînzure dacă citea acea carte, pentru că circulau prin
sat povești cu adolescenți care s-au spînzurat după ce au
terminat de citit blestemata
carte. Auzind discuțiile astea am devenit
foarte interesat să o citesc. Așa că după ce a terminat-o fratele
meu, deși era dosită pe undeva, am pus laba pe ea și m-am apucat să
citesc cu nesaț, fiind foarte interesat să pricep de ce s-ar
sinucide cineva după ce ar citi așa carte. Am citit-o în special
stînd pe buda din curte, unde nu mă deranja nimeni din actul
lecturii. Mi-a plăcut mult dar tot nu am reușit să înțeleg care era
baiul cu acea carte și ștreangul.
Am citit și
Vechiul Testament, împrumutat de la badea Petre, vecinul care venea
în fiecare an să ne taie porcul. El era curator la biserică și m-a
convins, între doi șorici și o bucată de ureche, să citesc
sfînta carte și-apoi să mă duc să cînt în strana
bisericii. În strană l-am întîlnit pe badea Lucă, zis Cioci, care
m-a îndrăgit rapid și s-a apucat să mă învețe să cînt glasurile
bisericești. Mergeam săptămînal pe la dumnealui și îngînam ba
Iordanul, ba alte stihuri și cîntări, cu glasul meu pițigăiat. Cînd
a aflat că mi-i dragă cartea mi-a zis că are una veche, faină tare,
în pod. M-am uitat cu el și-am găsit o carte groasă, prăfuită și
fără coperți. Era „Pardaillan și Fausta” de Michel
Zevaco. M-a uns la suflet, nu alta. Și mi-a deschis apetitul
pentru Dumas și altele din această categorie.
Mai citeam din
Psaltire, Ceaslov, Paraclise și Acatiste cînd mă ruga mama să o
ajut, că ea ținea des fel de fel de posturi pentru casă, pentru noi
și zicea că cetaniile astea-s importante și că e bine să fie citite
de mai mulți, ca să fie primite. Mă dureau genunchii citind singur
sau lîngă mama, dar mă intriga tare gîndul că acest tip de lectură
poate avea un efect atît de complex. Citeam cu încăpățînare mai
ales cînd era cîte un necaz în casă, cînd era beteag unul dintre
noi sau se întîmpla vreo supărare. Îmi amintesc cum ne punea să
citim ceva rugăciuni pentru tămăduire cînd era bolnav fratele meu
și era internat la Năsăud. El n-a avut niciodată atragere înspre
cele religioase și mama știa că el duminica
merge la billiard în centru, nu la biserică, așa cum zice. Dar îl
lăsa în treaba lui că zicea că nu-i bine să duci omul cu de-a sila
la biserică. Cînd a fost să se îmbolnăvească mama din cauza lacului
inhalat la fabrica de împletituri unde lucra, același rînd de
rugăciuni și cetanii aveau loc în casă, doar că de data asta din
proprie inițiativă sau sub îndrumarea fratelui meu, mama fiind în
spital. Mi-au rămas în minte aceste scene și mai ales legătura
dintre lectură și tămăduire, oricît mi s-a laicizat conștiința după
atîția ani și atîta amar de școală.
Verile, cînd urcam la tînu Lazăr, căram cu mine cîte o traistă de
cărți. De fapt le ducea el cu calul și cînd le terminam de citit
îmi aducea altele din sat, pentru că el cobora cu lapte la
lăptărie, din două în două zile. El a fost cel care mi-a făcut cea
mai strașnică caracterizare: „La ăsta trebe să-i legi de grumaz
două trăisti. Una cu cărți și una cu bobe (medicamente).” Cam avea
dreptate, că mereu am fost tare betegos. Nu pricepea cum găt așa
repede cărțile, că doar erau destul de groase. Dar nu prea aveam
altceva de făcut acolo. Deși eram privilegiat față de ceilalți
copii din zonă, nefiind pus decît ocazional la muncă, nu aveam cu
cine să mă joc decît în sărbători. Așa că citeam, construiam colibe
și scriam. Singura mea sarcină era paza găinilor, să nu le care
uliul sau vulpea. Așa că toată ziulica, ori în șatră, ori în
livadă, eram cu un radiou cu baterii după mine și cu cărțile. Seara
nu citeam, pentru că se făcea economie la lampă. După ce s-a
electrificat și partea aia a văii, prin 96, tot nu prea obișnuiam
să citesc noaptea, că zicea bătrînul că asta se face ziua. El tot
ziua citea. Dimineața, după ce mîncam sau în sărbători. Citea doar
ziare. Mai exact un ziar, Infractorul. Citea și se minuna de cîte
nenorociri se mai petreceau. Bombănea toată ziua după ce citea de
violuri, furturi, crime etc. și îmi explica ce măsuri dure ar
trebui luate împotriva ălora de fac așa rele. Unele știri ni le
citea cu voce tare, mie și la mama Sîie și en făcea părtași la
discuția pătimașă. În camera dinainte, unde dormeam eu vara, avea
teancuri de ziare adunate. Le păstra și le consulta în caz că dădea
peste o știre care menționa un caz mai vechi sau vorbea de
rezolvarea vreunuia. Foarte rar ducea la buda din curte ziarele
deja foarte vechi. Nu-l lăsa inima să facă așa ceva, mai ales că
atunci cînd a dispărut de pe piață Infractorul, deși tata i-a făcut
abonament la Adevărul, el prefera să recitească cele mai vechi.
Apoi s-a abonat la Infractoarea iar după o vreme s-a dus dracului
toată șandramaua cu presa aia, iar în 2004, la cîteva luni
după ce am intrat la facultate, avea să se
stingă.
 |
| ciucăi |
Revenind la buda
din curte. Acolo se foloseau ciucăii de mălai, cee ace nu era
tocmai plăcut. Hîrtie igienică exista în casă, mama Sîie avînd
grijă să fie constant măcar 2-3 suluri pe care le ținea în căstan,
lîngă ustensilele de ras ale lui tînu. Dar alea se scoteau la
interval doar cînd erau ceva oaspeți. În rest ciucăi și ocazional
ziare vechi. Noroc că după o vreme mai aducea sau trimetea tata
alte ziare pentru așa treabă. Dar nu mare mi-a fost șocul să ajung
într-o vară acolo și să găsesc în budă cîteva cărți puse pentru
necesități igienice. Erau cărți nefolositorare sau într-o stare
proastă aduse de verișoarele mele de la Bistrița (ele aveau
bibliotecă). Dar pentru mine tot cărți erau, așa că mi s-a rupt
sufletul să văd așa ceva. Mai că-mi venea să mă trag pe cur pe
iarba din curte sau să jur veșnică loialitate asprilor ciucăi,
numai să nu comit așa blasfemie. Două dintre cărțile plasate acolo
pentru ingrata utilizare au fost salvate. Autoportret de
Hans Hartung (colecția Meridiane), cu doar cîteva pagini de final
lipsă. Și Frații Jderi, fără coperți și cu paginile cam
cocîrlite, dar încă bună pentru planul meu de a-mi face o
bibliotecă. Cu restul, oricît de dureros mi s-a părut, nu mai era
nimic de făcut. Erau pierdute. Autoportretull-am și parcurs
în acea vară, în așteptarea faimoasei eclipse de soare. Jderii n-am
reușit să-i termin niciodată.
Prin clasa a
8-a, după ce mă împrietenisem cu Gigi de la Cluj, am descoperit
bogata bibliotecă a doamnei Roș. Ea fusese asistentă medicală,
iar soțul ei, fusese poet. Muncitorul
Poet, care alături de Poetul-Țăran din Runcu Salvei, erau de
mare fală cenaclului de la
Bistrița. Acolo, în biblioteca
dumneaei, m-am dedat la Walter Scott și alte
delicatesuri. Tot din acea bibliotecă s-au transferat prin
aranjamente făcute cu Gigi sau prin sustragere pe căi ilicite,
cîteva cărți care au început să pună bazele viitoarei mele
biblioteci. În liceu, ajungînd la Năsăud, am început să mai cumpăr
cîte o carte, cînd reușeam să nu cheltui alocația pe altceva. Adică
beri și țigări. Dar deja aveam acces la biblioteca liceului și la
cea orășenească, așa că nu mai era așa dificilă procurarea de
cărți. În mutările dintr-o chirie în alta aveam să constat că nu-mi
mai ajunge doar un geamantan pentru cărți, ceea ce mă făcea foarte
bucuros și mîndru. Îmi plăcea să-mi aranjez prin vitrinele
diferitelor chirii cele 2-3 rînduri de cărți adunate în timp.
Lucrurile aveau să capete amploare, ba chiar să scape de sub
control, după ce am ajuns la studii mai înalte, încît mama avea să
constate în vizitele sale că am ajuns om cu multă carte.
Multă și greu de cărat.
