Țuhaus,
cu și de : Vlad Bălteanu, Mișa Dumitriu, Alexandra Horghidan,
Andrada Lăutaru, Lorand Maxim, Alexandru Potocean, Andrei Șerban,
Alexandra
Voivozeazuproducători:Reciproca,
Asociația ADO, MACAZ Teatru Bar Coop
Articolul 22 din Constituția României specifică
următoarele:
1. Dreptul la viață, precum și dreptul la
integritate fizică și psihică ale persoanei sunt
garantate.
2. Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui
fel de pedeapsă sau tratament inuman ori
degradant.
3. Pedeapsa cu moartea este
interzisă.
Există, totuși, în România mii de cetățeni în
cazul cărora aceste drepturi nu sunt respectate: bolnavi psihic,
bătrîni, persoane fără adăpost, copii din centrele de plasament,
angajați full time ce trăiesc sub pragul sărăciei etc. Pe lîngă
aceștia, există o mare categorie în privința cărora o bună parte
din societatea activă, zgomotoasă și preocupată de respectarea
legilor, a drepturilor și a principiilor statului de drept,
consideră că nu merită/nu e necesar să le fie respectate drepturile
constituționale. Aceștia sunt pușcăriașii, categorie tot mai
consistentă de cetățeni români, a căror cerințe vizînd condiții
decente de detenție și protestele recente (2016) inițiate în acest
sens, au stîrnit disprețul și furia punitivă a unui număr mare de
cetățeni activi. A pretinde condiții decente de detenție stîrnește
nu doar reacții whataboutiste de genul „la noi se moare în spitale,
iar tu nu mai poți de grija unor pușcăriași,” ci și predici
nesfîrșite despre cum aceștia nu merită nici condițiile actuale,
trebuind schingiuți sau măcar ținuți în mizerie și foamete, pentru
„a se învăța minte.” Nu că nu ar fi deja așa în multe
penitenciare.
În România se încalcă sistematic drepturile
acestor cetățeni, o spun numeroase rapoarte și o dovedește lungul
șir de procese pierdute la CEDO în fața deținuților „reclamangii”.
O spune și faptul că la sfîrșitul lunii aprilie, CEDO a suspendat
judecarea dosarelor care denunță condițiile inumane din închisori
pentru o perioadă de șase luni, pentru că acestea sunt repetitive,
derivînd dintr-o problemă sistemică, și ar duce la plăți de
milioane de euro daune de către statul român. Însă, în această
perioadă statul trebuie să prezinte un plan clar și coerent de
măsuri pentru rezolvarea acestor probleme. În acest sens, dacă
proiectul de grațiere a unor categorii de deținuți a eșuat în
debutul acestui an, datorită protestelor de stradă, în Octombrie a
intrat în vigoare Legea 169/2017, a recursului compensatoriu, în
baza căreia se scad cîte 6 zile de închisoare pentru fiecare 30 de
zile de detenție în condiții improprii, ceea ce a dus la eliberarea
deținuților fără niciun fel de selecție în funcție de condamnări,
cei cu pedepsele cele mai grele fiind principalii beneficiari. Prin
aceasta, statul a admis oficial că deținuții sunt închiși în
condiții necorespunzătoare și în afara normelor minime de tratament
carceratoriu uman. În fapt, această situație a fost recunoscută de
mai multă vreme, de la proiectele de grațiere ale ministrului
Robert Cazanciuc și, mai apoi, cel al ministrei tehnocrate, Raluca
Prună. Dar cum de un astfel de proiect ar fi beneficiat și o parte
din politicienii condamnați pentru diferite infracțiuni,
propunerile de grațiere, cu ajutorul presei, au stîrnit largi
proteste în rândul societății civile. Iar reacțiile la astfel de
idei, mai ales cînd erau vehiculate de politicieni pesediști, au
scos la iveală nu numai o nestăvilită poftă de nerespectare a mult
clamatelor drepturi ale omului și drepturi constituționale în cazul
deținuților, ci și la o veritabilă isterie față de pericolul
reprezentat de cei încarcerați.
În acest context a picat, la începutul acestei
luni, spectacolul de debut al tînărului regizor Claudiu Lorand
Maxim, Țuhaus, parte a proiectului mai amplu, purtînd
același nume și descris de autori ca fiind un „proiect de teatru
documentar și jurnalism care adresează problema condițiilor de
detenție din România și felul în care aceștia le contextă.” Pe
scurt, un proiect despre revoltele din penitenciare și formele de
protest (rezistență?) ale deținuților încarcerați în condiții mai
apropiate de imaginea lagărelor de concentrare a unor regimuri de
tristă amintire, decît a unor penitenciare aparținînd unor
societăți democratice pe care ne străduim să le imităm/ajungem din
urmă. Bazat pe o muncă de documentare complexă, dusă pe mai multe
direcții – interviuri cu șefi/foști șefi de penitenciare, inteviuri
cu Robert Cazanciuc, fost ministru al Justiției, cercetarea presei
din perioada tranziției și a modului în care au fost reflectate
protestele din ultimii 27 de ani, studierea legislației referitoare
la condamnări și condiții de detenție, intervriuri cu foști
deținuți etc. - în principal de către regizor și jurnalista Andrada
Lăutaru, spectacolul aduce în fața publicului povestea lui Vlad
Bălteanu, fost deținut „reclamangiu” care a cîștigat deja cîteva
procese împotriva statului român și care își joacă propria poveste
alături de doi „grei” ai scenei independente din România, Alexandru
Potocean și Andrei Șerban. Îndrăzneala de a invita un fost deținut
să-și spună și joace povestea pe scenă a fost inspirată, „actorul”
Vlad Bălteanu fiind cît se poate de convingător, lejer și versat în
arta de a improviza, după cum am putut observa din reprezentația de
la Cluj din cadrul festivalului Temps d'Images.
Interacțiunile cu cei doi actori profesioniști, care-i susțin
povestea și prestația, nu lasă prea multe indicii în privința
lipsei pregătirii într-ale actoriei.
Spectacolul, așa cum este construit,
reflectă patru fațete importante ale problemei abordate. În primul
rînd, prin chiar personajul și actorul principal, povestea
nefericită a multora dintre tinerii antreprenori ambițioși ai
postcomunismului și ușurința cu care cineva, mânat de fantasma
prosperității rapide, se poate trezi nu doar sărăcit/falimentat, ci
și închis, cu puțin exces de zel și cu puțină neglijență din partea
puterii judecătorești. La douăzeci și ceva de ani, într-o societate
îndopată euforic cu poveștile de succes ale capitalismului, în care
se combină o mînă de bani, o idee inspirată și curajul de a risca,
dacă n-are tăticu/mămica banu' gros să pornești/preiei un biznis de
succes, ai varianta să stai fraierește pe tușă, slugărind altora
pentru mărunțișul presupus de salariul lunar sau varianta pornirii
unei afaceri proprii, în perspectiva deloc ferită de riscuri, a
depășirii rapide a condiției. Vorba lui Tatae de la BUG Mafia, „e
așa cum a fost și cum va fi întotdeauna pentru totdeauna pe stradă
contează suma (…) nu mai vrea nimeni să muncească acum pe 50 de
parai (…) nivelul de trai trebuie să ți-l furi.” Povestea lui
Bălteanu se petrece în Bucureștiul anilor 2000, cînd manelele încep
să acompanieze hip-hop-ul în cântarea/ilustrarea modelului de
reușită rapidă și riscantă în condițiile tranziției. Una din
multele povești de stradă ale
Bucureștiului.
O altă fațetă pe care o reflectă povestea, e
viața de penitenciar mizerabil și supra-aglomerat, la pachet cu o
prezentare succintă a formelor de protest individuale și colective
la care recurg deținuții. De la incendieri de paturi și refuzul
hranei, pînă la auto-mutilări și expedieri continue de scrisori
către diferitele autorități ale statului. Vă las să le descoperiți
pe parcursul spectacolului.
În al treilea rînd, spectacolul reflectă
situația foștilor deținuți după eliberare, mai precis, dificultatea
de a-și găsi un loc de muncă și de a-și reface viața. Stigmatul
penitenciarului condamnă un fost deținut la ani de oprobriu public
și, în unele cazuri, la munci mult sub pregătirea și experiența sa.
Pușcăria te face un mostru pentru cei din jur, o anomalie a
umanității, imprevizibil și gata de noi
infracțiuni.
Nu în ultimul rînd, spectacolul prezintă și
perspectiva celor cocoțați periodic în funcții cu putere de decizie
asupra vieții și calității vieții semenilor, adică a celor de la
vîrful sistemului de justiție, prin punerea în scenă a unui
interviu luat fostului ministru al justiției, Robert Cazanciuc,
cîndva avocat al necesității unei legi a grațierii pentru a scădea
numărul deținuților prin eliberarea celor cu condamnări mărunte și
care nu reprezintă pericol social. Jucat magistral de Andrei
Șerban, fostul ministru dă frâu liber fanteziei implementării
modelului penitenciar american, adică soluționarea crizei
supra-aglomerării și a condițiilor proaste din închisorii, prin
construirea de penitenciare private și prin cooptarea privaților în
administrarea acestui sector. Intersectarea punitivității cu marele
biznis a dus SUA în postura de lider global în materie de număr de
deținuți, depășind inclusiv China. Mai multe despre acest aspect
găsiți
aici.
Avînd în vedere atît miza chestiunii
condițiilor de detenție în raport cu solicitările celor de la CEDO,
cît și vehemența cu care deținuții și foștii deținuți sunt
expediați în zona sub-umanului de mulți dintre semenii noștri,
spectacolul oferă o perspectivă informată asupra situației,
depășind isteriile și oportunismele specifice multora dintre cei
care s-au exprimat asupra chestiunii. Prin urmare, este cu atît mai
recomandată nu doar vizionarea sa, ci facilitarea contactului cu un
public cît mai larg și mai divers, dincolo de „bastionale
civilizației” din București și Cluj.
