:: continuare de aici ::

Sibolga e mai puțin conservator decât orașele prin care am trecut în zilele anteriaore. Populația e 50% islamică, 50% creștină, localnicii sunt un amestec de batak și minangkabau, iar limba vorbită e un dialect minangkabau. La intrarea în oraș, pe mare, în larg, se puteau vedea bărci de pescuit, dar lumina era deja prea slabă ca să mai pot face fotografii.

21 Iunie: Sibolga – Natal

Am plecat devreme spre Natal, pentru că mă aștepta un drum lung (270km). Înainte de a ieși din oraș, am făcut o pauză scurtă la un punct de belvedere de unde se putea vedea jumătatea sudică a orașului. Gazda din Sibolga și prietenii lui, mi-au spus că mă așteapta doar 6 ore de drum, dar eram deja obișnuit cu relativitatea măsurătorilor indonezienilor.

În mintea mea, drumul până în Natal era împărțit în 3 segmente, aproximativ egale ca distanță, anume: Sibolga – Padang Sidempuan, Padang Sidempuan – Jembatanmerah, Jembatanmeraj – Natal, părăsind litoralul. Pe hărțile indonezine, figurează un drum direct, de coasta, care ochiometric, ar fi de aproximativ 150km. Discutând cu cei din Sibolga în ziua anterioară, am decis să merg pe varianta mai lungă, pentru că mi-au spus că celălalt e foarte rău și întrerupt pe anumite porțiuni. Dacă un indonezian spune că un drum e foarte rău, înseamnă că e aproape impracticabil.

În primele 3 ore, am parcurs primul segment, până în Padang Sidempuan (acel oraș unde mi s-a furat telefonul). În afară de câteva pauze scurte, mi-am ocupat timpul invocând divinități. Făceam slalom la viteză redusă, printre sutele de gropi sau petece de asfalt turnate mediocru. În a doua parte, am continuat slalomul, dar se putea merge ceva mai repede. Cunoșteam cât de cât această porțiune, de la începutul excursiei în jumătatea nordică a Sumatrei. Am avut câteva tentative de a schimba planul și a renunța la Natal, dar nu scurtam durata excursiei, aproape deloc.

Ce nu am observat data trecută, erau bisericile din satele cu comunități creștine. Până atunci, aveam senzația că doar în jurul Lacului Toba ar fi comunități creștine, dar fiind atent la case, oameni și împrejurimi, am regăsit biserici în toată partea sudică a provinciei Sumatra de Nord. În satul Sipange, mulți localnici sunt fierari. Mi-am luat un cuțit amintire de la o astfel de meșteșugărie.

În Jembatanmerah (trad. Podul Roșu), nu am găsit nici un pod roșu, dar am virat drepta, spre Natal. Am urcat greu panta abruptă, spre curmătura din care doar am coborât spre ocean. Pe anumite porțiuni, șoseaua era aproape inexistentă. La un warung din vârful muntelui, niște cetățeni serveau un pahar de tuak sau arak (o băutură alcoolică obținută din fructele de palmier). Mi s-au confesat că ei nu postesc pentru că sunt creștini, iar la sfârșit, după ce le-am făcut niște fotografii, m-au întrebat dacă nu le plătesc eu băutura. Am răspuns „Nu am voie. Eu mi-am plătit cafeaua” N-are nici un sens răspunsul, știu. Ideea e că, de cele mai multe ori, nu contează ce răspunzi în multe situații, pentru că din partea lor urmează o interjecție care exprimă mirare, surprindere, întelegere și mister în același timp: „Aaaaa?!”

Ultimii 60km, la coborârea spre mare, șoseaua era într-o stare decentă. Mergeam paralel cu un râu, care devenea vizibil mai lat, la fiecare câțiva kilometri. Natal e un oraș mic, destul de sărăcăcios, sitat la gura de vărsare a acelui râu. Am ajuns chiar înainte de apus, la 9 ore de la plecare din Sibolga. Mi-am căutat cazare, am mâncat, mi-am luat niște notițe și m-am pus la somn.

22 Iunie: Natal – Lacul Maninjau

Am plecat devreme, fără să beau cafea, deoarece proprietarii n-au vrut să păcătuască încălzind apă pentru un turist străin pierdut prin orașul lor. În loc de cafea, mi-am luat o sticlă de Cola, de la un warung de pe drum.

Povesteam în articolul anterior, cum majoritatea enoriașilor musulmani încearcă să pară corecți, mai mult de ochii lumii. Foamea, dar mai ales setea, îi împinge la gesturi mai puțin cugetate, mai ales în a doua jumătate a zilei, când se apropie momentul de dezlegare la potol. În timpul Ramadhanului, la televizor, sunt prezentate știri naționale și internaționale cu fel de fel de cazuri de leșin și alte complicații medicale, din cauza căldurii și a deshidratării. Dupămasa e momentul în care le miroase gura, de la lipsa de apă. Imediat după apus, nu prea ai cu cine vorbi, pentru că toți balotează, iar atenția și câmpul lor vizual se rezumă la farfurie. I-am văzut de multe ori cum trudeau lângă farfurii, ca la fitness, bieții.

În ziua anterioară, la o mică pensiune unde am încercat să mă cazez, i-am surprins pe toți la masă. Am salutat politicos, le-am urat poftă bună și am întrebat de camere. După ce nevasta i-a spus ceva, fără să ridice capul din farfurie, bărbatul mi-a răspuns cu gura plină, în timp ce își scutura mâna unsă cu mâncare, că nu au locuri libere, deși era gol în parcare. Omul a preferat să spună ca nu are camere, în loc să se ridice de la halău înainte să-și umpe stomacul.

Există o categorie care își reduce drastic șansele la viața veșnică din rai, înconjurați de virgine. Mă refer aici la păcătoșii care în timpul zilei se ascund pe unde pot, ca să înfulece ceva sau să bea o cafea. Prin plantațiile de palmier, între localități, în câte o curbă, mai vedeam câte un scuter cu vitrină (un fel de dulap de sticlă, prin pe scuter în spatele șoferului, sau construit ca o remorcă), pe care scrie bakso sau sate, parcat la umbră. M-am prins de șmecherie și dacă tot nu avea cafea de vânzare, mi-am cumpărat o porție de sate-uri (un fel de frigărui pe băț, cu sos de alune și cuburi de orez fiert în frunză de bananier).

• De unde ești? mă întreabă vânzătorul.
• Din România, răspund.
• Unde o să mănânci?
• Nu știu, o să opresc undeva, mai încolo pe drum
• Poți aici, în spate! arătând spre niște tufișuri. Este loc pentru mâncat!

Mi-am lăsat casca la scuter, am luat pachetul cu mâncare și am mers în spate. Acolo, în boscheți, mai erau vreo doi păcătoși care tocami terminaseră. M-am așezat pe-o pungă și mi-am savurat mâncarea în tihnă. Mă simțeam ca în liceu, când mă ascundeam în spatele școlii, la fumat. Așa e viața de călător! Uneori întinerești…

Am ales să îmi petrec ultima noapte a excursiei la Lacul Maninjau. Deși făcusem vreo 270km în acea zi, cu foarte puține opriri, aș fi putut merge până acasă în Padang, dar mi-am propus să fac o baie în lac și să mă realxez, înainte de revenirea la problemele organizatorice din oraș. Maninjau e unul dintre puținele locuri din Sumatra de Vest, pe care l-am vizitat, unde m-am simțit cu adevărat în afara timpului și am putut sta departe de curioși. Dacă sunt întrebat „Care este locul tău preferat din Sumatra de Vest”, răspunsul meu ar fi „Lacul Maninjau, la Muaro Beach Homestay”. Nu le fac reclamă, dar e un loc de vis.

Înainte de apus am intrat în apă să mă spăl de praful și transpirația de pe drum. Am ieșit la o plimbare scurtă prin sat, să îmi caut ceva de mâncare și vreo 2 beri, pentru că celor de la homestay li s-a terminat stocul. Am aflat că pe durata excursiei, guvernul indonezian sau administrația locală, a pus noi restricții pentu alcool așa că nu am găsit bere foarte ușor… dar într-un final, am gasit. Le-am servit în liniște, pe malul lacului, la lumina unui sfert de lună.

23 Iunie: Finalul excursiei – înapoi în Padang

Mi-am început rutina cu o cafea, trezit de un cutremur ușor, în jurul orei 7. Am lenevit în și lângă lac, răsfoind amintirile din ultimele zile. Aș mai fi rămas la Maninjau, dar obligațiile mă așteptau în Padang.

În Koto Gadang, un sat de lângă Bukittinggi, am mai făcut o pauză la atelierul unui bijutier. Am stat de vorbă cu un meșter care face bijuterii din aur și argint. Mi-a arătat mai multe piese realizate de el, de-a lungul timpului. Cu unele a participat la concursuri și mi-a dat de înțeles că dacă aș dori, m-ar primi la el în atelier să învăț mai multe. Ce păcat că am dat peste acel om înainte de plecarea din Sumatra! Sunt convins că mi-aș fi găsit un hobby nou. Cine știe? Poate cu altă ocazie…

Am regăsit casa prăfuită în interior, exact cum mă așteptam, neprimitoare de parcă și ea îmi spunea că trebuia să mai rămân pe drumuri. Mi-am parcat scuterul în garaj și am făcut rapid un calcul de kilometri. În aproape 4 săptămâni în jumătatea nordică a insulei Sumatra, am parcurs 3.840km. Pe harta obiectivelor din Sumatra găsiți și punctele de interes pe care le-am vizitat în excursie, alături de celelalte, din acest colț de lume.

Adio Sumatra!

Scuterul, Furia Verde, era pus de vânzare pe internet, încă dinainte de plecare, dar ca norocul, a 3-a persoană care m-a sunat, a venit să îl vadă la câteva zile după ce m-am întors de pe drumuri și după o probă scurtă pe șosea, l-a cumpărat. Am dat la șlefuit pietrele brute pe care le-am primit sau cumpărat din Aceh, am împărțit lucrurile pe care le aveam prin casă prietenilor din Padang și am ieșit cu ei aproape în fiecare seară. Aveam sentimente mixte față de plecarea. Știam că odată urcat în avion incertitudinea întoarcerii va fi tot mai mare, dar alegerile au fost făcute așa că nu aveam decât să mă adaptez din mers. Nici astăzi nu știu dacă mi-a plăcut așa de mult Sumatra doar pentru că am locuit acolo aproape un an, sau pentru că e ceva cu totul special față de alte locuri prin care am mai fost. Poate ambele… și nu numai. Oricare ar fi, mulțumesc Sumatra, pentru anul intens, plin de înțelepciune și aventură, pe care mi l-ai oferit!