În secolul trecut era deja cunoscută vechea tradiţie despre originea Văcăreștilor din Ţara Făgăraşului şi stema lor nobilitară reprezentând o cetate oarecare. Despre această particularitate vorbeşte la 1803 Eder, după care apoi Engel la 1804. Amândoi presupuneau că străbun al Văcăreștilor va fi fost Magistrul Ugrin cel vestit de la 1291, pe care ei îl consideră ca român: „Ugrinus Valachus”, „ein gebohrner Walach Namens Ugrinus”. Nu o dată pe acel Ugrin, mare duşman al Basarabilor, eu l-am pomenit. Fie român, fie ne-român, fie din Făgăraş sau de pe aiurea, faptul este că nici un Ugrin n-are a face cu tradiţia cea proprie a Văcăreștilor, care au putut să-l bage în genealogia lor post festum, luându-se mai târziu după Eder şi după Engel. Ugrin este o personalitate istorică de la 1291 sub Dan-vodă, mai figurând încă o dată în istoria româna sub Mircea-vodă, la 1308, iar spiţa neamului Văcăreștilor, aşa cum am văzut-o de demult la d. Teodor Văcărescu, debuta cronologic abia cu anul 1380, când apare străbunul lor Negoiţă, nu mai departe decât sub Radu-Negru, tatăl lui Mircea cel Mare.
Răposatul men coleg A. Odobescu cunoscuse acea spiţă a
neamului înainte de 1861, când a brodat asupră-i următoarea
improvizaţie, foarte fantastică în amănunte, adevărată însă în
fond: „Printre tovarăşii lui Negru-vodă se zice că ar fi fost şi
junele Negoiţă, domnesc Cocon al lui Dan, voievodul Făgăraşului şi
nepot de soră al căpeteniei românilor. Acesta întemeia sate şi
biserici douăsprezece pe malurile Dâmboviţei cuprinse de dânsul. El
avu şase fete şi doi feciori, Radu şi Şerban, cărora le lăsă
moştenire, cu numele de Văcăreşti, scutul părintesc ce purta gravat
pe dânsul Cetatea Făgăraşului”. Mai departe, Odobescu vorbeşte
despre un urmaş al Coconului Negoiţă, Radu „Comisul”.
Cu același miez adevărat ca şi la Odobescu, Heliade
zicea la 1863 pe mormântul lui Ioan Văcărescu: „Venii a vorbi de
Văcăreşti în genere. Originea acestei familii ilustre în istoria
noastră este din Făgăraş; străbunii răposatului trecură de peste
Carpaţi odată cu ducele de Făgăraş, Radu-Negru, descendentul
Nigerilor Basarabi şi fură dintre primii fondatori ai Domniatului
României”.
Data 1380, atribuită lui Radu-Negru într-o genealogie a
Văcăreștilor scrisă înainte de 1860, este foarte remarcabilă din
punctul de vedere al criteriului, căci ea era cu totul în dezacord
cu Radu-Negru cel de la 1290 din cronica muntenească admisă de
Engel, deci data 1380 nu putea să fi fost imaginată ad-hoc. Data
1380 pentru Radu-Negru a fost stabilită prima oară, în a mea
„Istorie critică” la 1873. Până atunci nici un istoric român sau
străin nu susţinuse acea dată. Este dară pe deplin autentificat
punctul de plecare al genealogiei Văcăreștilor, în care ni se
înfăţişează ca cel dintâi străbun la 1380: Negoiţă, coconul din
Făgăraş, rudă cu Radu-Negru, adică patru elemente de dezbătut: 1.
Negoiţă; 2. Coconul; 3. făgărăşean; 4. rudă cu
Radu-Negru.
Neagu, Neagoe, Negoiţă, este o
formă poporană pentru obişnuitul nume creştin Nico = Nicolaus. La
ţărani un Neagoe îşi serbează numele la sfântul Nicolae. Când sunt
doi Nicolai într-o familie, unul se diferenţiază în Neagoe. E
interesant un exemplu contemporan cu strămoşul Văcăreștilor. La
1371, din familia boierească oltenească a Zărnestilor fiind patru
fraţi, din care doi erau Nicolai şi doi Vladislavi. Cei doi Nicolai
se deosebiseră în Neagoe şi Nicolaus, iar cei doi Vladislavi în
Layk şi Ladislaus. Ceva mai anevoie este de a explica termenul de
„cocon” agăţat la Negoiţă în genealogia Văcăreștilor. Cuvântul nu
are sensul de „enfant” sau de „fils”, după cum este în fraza lui
Odobescu „Domnesc cocon al lui Dan Voievodul”, căci Negoiţă nu
putea să fie fiu al lui Dan-vodă, de vreme ce tot la Odobescu ni se
spune că prin alianţă femeiască el îi era nepot de soră lui
Radu-Negru, pe când Dan-vodă era tocmai fiu al acestuia. A fi
cineva „nepot de fiu" şi „nepot de soră” pentru una şi aceeaşi
persoană este o absurditate. Cocon dară, nu înseamnă „enfant” sau
„fils”, ci este numai doară porecla sau numele de familie al lui
Negoiţă. Neamul Văcăreștilor dară se numea la început „Coconi” sau
„Coconeşti”, înainte de a se fi zis după o moşie boieri
„ot-Văcărești”, ceea ce apare în documente abia pe la finele
secolului XVI.
Limpezindu-se acum începutul genealogiei Văcăreștilor:
1380, Nicolae Cocon din Făgăraş, o rudă prin alianţă cu Radu-Negru,
e peste putinţă de a nu se deştepta imediat bănuiala: oare nu cumva
era din aceeaşi familie cu Doamna Clara, mama lui
Radu-Negru? În acest caz, Nicolae Cocon ar fi înrudit şi cu
Vladislav-vodă deşi mai departe decât cu Radu-Negru, oricum însă
tot consângean, „consanguineitas”, Vladislav fiind legat prin sânge
patern cu Radu, care era legat prin sânge matern cu Nicolae Cocon,
iar după dreptul canonic legătura prin tată şi prin mamă se
califica deopotrivă „consanguineitas”.
Trec de-a dreptul la demonstraţia documentală, pe care
mă mir că n-a observat-o încă nimeni şi pe care nici eu însumi n-o
observai în trecut, măcar că documentul în chestiune a fost de
demult cunoscut tuturora. Mărturisind aici o scăpare din vedere, pe
care nu mi-o iert eu însumi, profit de aceeaşi ocazie pentru a mai
mărturisi din parte-mi o grosolană greşeală pe care am comis-o
odată, când mă alunecai de a confunda pe cei doi socri ai lui
Alexandru-vodă, adică pe Ivancu Basaraba cu Ianoş de
Doboka. Erorile analizei se rectifică prin sinteză, căci numai
sinteza completează lacunele. În istorie, în filologie, în
filozofie, în ştiinţele fizico-naturale, pretutindeni progresul se
operează prin sinteză peste sinteză concentrică, din ce în ce mai
vastă.
Cea mai importantă diploma de la
Vladislav-vodăeste actul de donaţie din 1372, depus
oarecând în arhiva mănăstirii catolice din Cluj, de unde în secolul
trecut l-a copiat Kornides şi l-a publicat tot atunci Frivaldszky.
Vladislav-vodă dăruieşte târgul Şercaia şi mai multe sate, toate în
Ţara Făgăraşului: „in terra Fuguras prope Alt”, boierului Magistru
Ladislau, fiul Magistrului Ianoş de Doboka, nepotul lui Mikud-ban:
„magister Ladislaus, strenuus miles, filius quondam Ianus Meister
de Dobka, nepos Mikedbani”, pe care de vreo cinci sau şase ori îl
numeşte iubit şi credincios consângean al său: „noster
consanguineus dilectus et fidelis”, apoi îl mai face carne, sânge
şi neam al său: „noster caro et sanguis et genitura”, mai repetă
iarăşi despre legătura consangenităţii: „propter consanguinitatis
connexionem qua ligati sumus”. Afară de înrudire, Vladislav-vodă
arată acestui străin o nemărginită prietenie, o adevărată frăţie de
cruce: „nostro dilecto consanguineo et fratri”, amândoi luptători
împreună împotriva turcilor: „contra Thurcos infideles”.
Expansiunea amiciţiei exagerează învederat termenii,mai
adăugându-se totodată latinitatea cea de tot barbară a acestei
diplome, dar faptul înrudirii rămâne necontroversabil. O asemenea
înrudire se explică numai prin Doamna Clara, străină şi catolică,
mamă bună a lui Radu-Negru şi mamă-vitregă foarte socotită de
Vladislav-vodă, păstrând multă autoritate la curtea domnească chiar
şi după moartea lui Alexandru-vodă, precum se vede din bula Papei
Urban V. Magistrul Ladislau, „iubitul consângean” al lui
Vladislav-vodă, trebuie dară să fie frate cu Doanma Clara, amândoi
copii ai Magistrului Ianoş, care era fiu al lui Micud-ban. Ceea ce
mai întăreşte această concluzie este că în diploma din 1372 îl
regăsim pe însuşi Negoiţă cel din capul genealogiei Văcăreștilor,
făgărăşean şi rudă de aproape cu Radu-Negru: „si et quando ipsum
Ladislaum de Dobka, filium Janus Meister de Dobka, nepotem Miked
Bani, praedictum contingeret transire universae carnis viam,
Nicolaus filius ipsius Ladislai de Dobka etc.”. Acelui Negoiţă i se
asigura moştenirea moşiilor părinteşti celor din Ţara
Făgăraşului.
Deci Negoiţă, nepot de frate al Domnei Clara, era văr
primar cu Radu-Negru, unchi prin alianţă lui Dan-vodă şi lui Mircea
cel Mare, „consanguineus” ca şi tatăl său Ladislau cu întreaga
familie a lui Alexandru-vodă.
B.P. Haşdeu
