Uite o insulă ruptă din Leul Mic fără nație și picioare atotputernice: nu vrei să ne întoarcem la noi, cât mai avem pânzele vântului, cât mai asmuțim zilele? Atât de frumoasă ești că nu diamantele te pot măsura, nici petalele, nici romanele- tu semeni cu laptele mamei și întunerecul din care vii.
Citește mai departeEste mereu la fel în clipă şi în veac, Este mereu ca într-un vis fără să fie niciodată vis. Stăm lângă ţărm, la începutul serii, Cu faţa către larg. Iar valurile vin spre noi, fără priviri, amare şi străine, Spre noi care privim, uitaţi, Vin fără de odihnă, rânduri după rânduri, reci, Urlând sub cerul fix. Se năpustesc nestăvilit spre noi Din largul cenuşiu şi înspumat al mării fără orizont, Însă mereu, ca într-un vis fără sfârşit, Nu ne ajung. De parcă lumea noastră nu ar fi a lor Şi nu am face parte din acelaşi timp, Într-o hotărnicire fără de hotar,
Citește mai departeDimineaţa la ceasul rugăciunii,când pe ramuri stă încă proaspătăroua,am auzit lângă minecântecul păsării unice.Iată! Se înalţă aşa de minunat,aşa de limpedeşi răsună în atâta ecouîncât pare că lumea,marea şi larga Lume,toată îl ascultă,firea toată îl audeşi îi răspunde,îl audeşi-l însoţeştepână sus de totla Dumnezeu.
Citește mai departe”Passa la nave mia, sola tra il pianto De gli Alcion per l’acqua procellosa” (Carducci) Săpătorul în piatră se trase la o parte de chipul cioplit şi-l privi: un tânăr era închipuit în marmoră chemând pe cineva de departe; braţul lui drept, aproape întins înainte, la înălţimea capului, făcea, cu arcurile încheieturilor deschise în sus, de două ori „semnul chemării: odată prin îndoirea din cot, iar a doua oară prin îndoirea degetului arătător. Pe linia nevăzută a depărtării s-ar fi putut întinde firul, de care, trăgând cu degetul şi braţul, tânărul aducea la el pe cel chemat. Capul lui ajuta la chemare, atrăgând spre dânsul, cu faţa înălţată, cu ochii aţintiţi, cu încordarea tuturor liniilor, ţelul acela îndepărtat. Iar întregul trup, aplecat în arc p
Citește mai departeNu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît. Să stai, așa, și să muncești la creșterea părului și-a unghiilor tale, să lucrezi la curgerea boabelor de sudoare și, mai ales, la curgerea lacrimilor. Șiroi. Numai să stai. Nemișcat. Și să-ți albească părul pe-o singură parte. Arătînd răsăritul. Să-mi albească firele din cap din cap doar pentru că m-au tras înger-îngerașii Dumitale de ele, doar așa, că mi-au tras gîndurile de păr – nu prea tare – cum tragi păpușile de sfori ca să se bucure copiii. Numai de asta să-mi albească firele, Doamne. Arătînd mereu răsăritul. Mie să-mi dai exact chipul care lipsește din toate cartoanele alea pitorești, atractive, de-și bagă capul
Citește mai departeAcestui titlu ambiţios îi corespund două tentative limitate şi precise, dorinţa hotărâtă de a mă apăra de două prezumţii pe care le socotesc infamante. Una este aceea că sfera binelui moral este coicidentă cu sfera binelui din lume. Cealaltă, că aş ignora adevărata proporţie dintre luminile şi umbrele sufletului, căzând pradă unui anume idilism moral sau unui searbăd meliorism. În ciuda multului bine pe care îl pot aduce virtuţile şi bunele purtări, lucru înţeles încă din secolul al XIII-lea de Thomas din Aquino (S.Th., II, p 78), nu tot binele din lume vine de aici. De fapt, înainte de toate, este nevoie de o anumită generozitate a naturii, fără de care virtutea nu poate funcţiona decât ca un grădinar. Există daruri ale marelui izvor al vieţii care
Citește mai departePentru cei neştiuţi şi uitaţi şi pierduţi în lutul orb şi risipiţi prin veacuri, dar care au fost sarea pământului şi care au purtat pe umerii lor binele lumii, sunt scrise rândurile acestea. Cred că nu e nimeni dintre noi care să nu fi cunoscut asemenea oameni. Să-i înmulţim cu numărul incalculabil al generaţiilor, cu întinderea continentelor şi cu puzderia insulelor şi, adunându-le, în gândul nostru, umbrele fără nume şi chip, să-i celebrăm o clipă, aici şi acum, în zarva plină de nume a istoriei. În ei se întrupează acea parte din bine a speciei graţie căreia omenirea are totuşi chip omenesc şi a dăinuit în ciuda crâncenelor ei cusururi. Am putea să-i numim buni prin natură sau, dacă vreţi, buni pentru că aşa i-a lăsat Dumnezeu printre n
Citește mai departeMandibules, producție Franța, 2020 Regie: Quentin Dupieux Cu: Grégoire Ludig, David Marsais, Adèle Exarchopoulos, India Hair, Roméo Elvis Trebuie să recunosc că îmi era tare dor să văd un film ușor, dar totuși cu accente profunde, o comedie cu tentă întunecată, dar la care să pot râde relaxat și în... The post O muscă, un câine și doi indivizi ciudați: Mandibules (2020) appeared first on Recenzii filme și cărți.
Citește mai departe„Jurnalul unei iubiri pierdute”, de Eric-Emmanuel Schmitt Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021 Readucere din limba franceză de Doru Mareș Fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, sex, condiție socială, a trecut de-a lungul vieții prin trauma pierderii unei ființe iubite, fiecare s-a confruntat cu drama unei despărțiri și... The post „Moartea ne lasă fără răspunsuri potrivite”: Jurnalul unei iubiri pierdute, de Eric-Emmanuel Schmitt appeared first on Recenzii filme și cărți.
Citește mai departe„I’ll Be Gone in the Dark” (HBO, 2020-2021) Regia: Elizabeth Wolff, Liz Garbus, Myles Kane, Josh Koury Mintea omului este o ecuație cu nenumărate elemente necunoscute, un joc demn de cei mai prolifici șahiști, în care se împletesc secrete și jumătăți de adevăr. Această normă se confirmă zi de zi,... The post Și răul dispare în întuneric… „I’ll Be Gone in the Dark” (HBO, 2020-2021) appeared first on Recenzii filme și cărți.
Citește mai departe