Dacă strigi, cade un somnambulDe pe muchia catedralei în mare.Nu spune nimic, nu clătinaMarginea lacrimei în care stămCa într-un lac pur o constelaţie...Şi cu puţine lucruri se poate asemuiDezamăgirea unui băiat blondÎn fugă zănatecă pe lângă roţiGata să prindă în colivia pumnilorScânteia galbenăPe care-o smulg copitele de fierDin pietrele unui drum de ţară.(din vol. Umbria, 1971)
Citește mai departeMarea şi muntele vieţuiesc împreunăŞi iarna fuge de căminul lor.Fluturii ei albi când se aşază pe magnolii,Pe eucalipţi, pe arborii de camfor,Pe liniştiţii palmieri – dispar curândAtinşi de-o moarte nevăzută, stranie,Şi omizile nu se mai nasc.Oamenii umblă ameţiţi de luminăŞi se-ntorc întotdeuna dintr-o veghe;Mersul lor e ca un dans al vântului.De la soare învaţă să se urce pe munte în zoriŞi când sunt osteniţi să se-ascundă în mare.
Citește mai departeNoapte și ochii bisericii ard în albastru și totul e plin de stafii — unele vin din cavernele cu oase încrucișate, altele vin din vechi aurite imperii moarte demult, altele sunt ale celebrelor personaje ce n-au existat niciodată, altele caută urme de fiare, de roți, altele plâng, altele cred și înalță aceleași zadarnice turnuri de somn, altele tremură așteptând un soare incert care trebuie totuși să răsară cândva dizolvându-le plasma nocturnă! sunt și stafii care cântă negre, negre sunt apele acestor canale șilacuri negre enormele scuturi ale varegilor Bizanțului, negre luminile, negre aripile străzii, negre, negre, negre cresc și cuvintele tale, străinule mut, care treci întrebându-te cui i-ai putea fi stafie.
Citește mai departePescărușii răsar dimineața din apă Ca niște nuferi ai mării ;O clipă plutesc pe-ntinderi albastreȘi vântul apoi le răpește petalele albeRotindu-le prin aer sclipitoare,Apropiindu-le de valuriȘi iarăși ridicându-le-n văzduhPână sus unde orice făptură dispare.E țărmul galben — și din largVin valuri străvezii și amare.Încet-încet îmi vor pătrunde-n sufletCetățile lor călătoare.Cine mai știe ce drumuriAm coborât de la nordCa să colind rătăcindPe nisipul fierbinte.Așa cum aș vrea să uit orice mișcare,Aș vrea să tac, să nu mai spun nimic —Cuvintele mi se topesc în valuriFăcându-le și mai albastre —Acum ascult în ritmul mării glasuri,E-atâta pace-n preajmă — doar pescărușiiSclipind între apă și cer,Mi-aduc iarăși aminte de timpȘi toate ce trec înainte.Vine seara — și marea,Rostogolind talazuri pe n
Citește mai departeAcum vreau să cîntimnuri pentru pămînt,păduri și izvoare;străvechea ta laudă, soare,îmi arde buzele. Toateplantele răspîndesc visuri ciudate.Răcoarea nopții, stelele nestinse,Într-un cuvînt le-aș voi cuprinse.Dar mai bine s-ascult.Oare n-am fost și eu un arbore mai demult?Și astăzi nu-s tot materie?Forme pieritoare, vise puzderie,de unde veniți?Laudă, oricum, laudă ție,natură și forță vie,mamă care ne legeni pe jumătate-adormiți. Tu care-ai născocit soarele,umbra și apeleși numai o dată mășcînd pleoapele -stelele, strălucitoarele !Ai creat spațiul,ființele chinuite de nesațiulvieții,mările licărind îndărătul cețiicelei dintîi ;amiaza de focși-nfloritele pămîntului văi.Apoi, după larmă și joc,somnul cel bun al morții.Tu, ca o mamă stai îndărătul porții ;S-a-nserat, se-ntorc ris
Citește mai departeO simțeam printre degete, în inimă, pe gene, Când venea în odaie la mine seara; Răsturnându-se pe masa de lucru, alene, Părul ei semăna cu ceara. Felină depărtată, totdeauna Mai tristă, mai rece, până când, vai! Prietena mea luna nu mai era luna- Izvorau din ea alte lumi, alte luni, un alai.
Citește mai departeNu-mi spune nu, îngenunchez smerit. Cu-aceste flori de sânge. Ia-le; Prin tine, de demult, mi-au răsărit, Flori roşii-n cale. Privirea ţi-o coboară-asupra lor De amintire împăienjenită. Tot ce-ai văzut, iubirea mea întreagă În trandafiri palpită. Şi lacrimile tale de rouă mi-au părut;
Citește mai departeSinguri prin marile oraşe neprietenoase,Fără să vorbiţi nici limba ce se vorbeşte, nici pe cea care se gândeşte,Mutilaţi în relaţiile cu ceilalţi,Cei care mai târziu îşi vor povesti în patrie triumful şederii lor.Bieţi mizerabili porniţi să cucereascăLondra şi Parisul!Se întorc acasă şi fără mai bune maniere şi fără mai prietenoase chipuriDupă ce abia dacă au visat de aproape ceea ce au văzut -Permanent străini.Dar eu nu râd de ei. Am procedat eu altcumva cu idealul meu?Şi cum rămâne cu proiectul meu făcut odată la un hotel, ce planifica legenda?E unul din punctele negre ale biografiei mele pe care nu am avut-o. (Din vol. Fernando Pessoa, Opera poetică, Humanitas fiction) trad. Dinu Flămând
Citește mai departebeethoven într-o seară s-a aşezat la clavirşi a cântat frumos arpegii suitoare uscat- şi sus, pe notele de boltă cu ecouri ambigui -şi din când în când coborând cu înţeles.era sonata despre care se spune că ar descrieplecarea cuiva cu poştalionul, departe, pe urmă,a urmat o parte mai lentă - şi tandră -aşa-numita absenţă. ce frumos trebuie să fi fostcapul lui leonin, aplecat peste umăr, şi degeteledescriind arabescuri încete - şi în salonulcu lumânări mişcătoare şi umbre, toţi ascultându-l.şi încântaţi că muzica este atâta de expresivă.(dar mai urmează apoi un fel de sunete seci iarăşişi acorduri cam disonante - şi iarăşi arpegiişi game urcând, coborând - este reîntoarcerea.despre asta nu e încă timpul să vorbim acum.)să ne închipuim doar degetele lui aspre pe clapecântând despre absenţă
Citește mai departeÎn porturi deschise spre taina marilor apeam cântat cu pescarii, umbre înalte pe maluri,visând corăbii încărcatede miracol străin. Alături de lucrătorii închişi în zale căniteam ridicat poduri de oţelpeste râuri albe, peste zborul păsărei curate,peste păduri adânci,şi orice pod se arcuiatrecându-ne parcă pe un ţărm de legendă cu el. Am zăbovit îndelung între stâncilângă sfinţi bătrâni ca ghicitorile ţării,şi-am aşteptat să se deschidăo fereastră de scăpareprin puternice spaţii de seară. Cu toţi şi cu toatem-am zvârcolit pe drumuri, pe ţărmuri,între maşini şi-n biserici.Lângă fântâni fără fundmi-am deschis ochiul cunoaşt
Citește mai departe