Aristotel - Citate celebre... 217
- Poezie
- 13-02-2016 23:00
<!--... Read more ...
Citește mai departeîmi vei putea înapoia timbrele în care mi-am pierdut toți fluturii iar în clasorul rupt pe la colțuri vei putea arunca bucăți de hârtie din scrisorile pe care le-am ticluit împreună - i le trimiteam lui Dumnezeu în amiezile fără pescăruși să nu uite acasă binecuvântările de care aveam atâta nevoie nu știu dacă mă voi ține de cuvânt îmi tremură mâna și câteodată mai scap din vedere esențialul
Citește mai departeîmi spui că bufnițele sunt un fel de minioni autohtoni cățărați în copacul din fața casei de parcă viața asta ar fi un film de desene animate gata oricând să mă smulgă de pe scaunul electric în fond eu vreau ce tu nu vrei cuvintele mele vor fi pesmeții aruncați în ranița pe care o porți ostășește în spate
Citește mai departese strecoară viața printre ziduri trece aproape nevăzută acolo unde se sfârșește nedumerirea începe înțelegerea că oricât te-ai ascunde prin fante nu scapi ea te fumează lent unghiul din care te privește fără s-o vezi e unic n-o ghicești n-o poți controla ea te mânuiește ca pe o țigară subțire în timp ce pleoapa nopții acoperă numele tău din care literele se scurg - umbre peste veacurile rămase fără scalp
Citește mai departeaș fi spus că picură otrava peste o lună amară în fond punctul năștea linia pântecul durerii nu se golea de amintire era un fel de art nouveau ascundeam "în scoici" chipuri, și voci, și ecouri și gândul că într-o zi, spălându-ne de păcate, vom reuși să înflorim perle în părul înspumat al unei mări agitate cum ne e viața în fond eram doar bucăți de muguri rătăciți într-o iarnă
Citește mai departeatunci prinzi între palme lutul femeii și-i cureți de păcate pielea pui tăcerile să învârtă roata olarului îi ajustezi fricile și-n formele abia născute arunci cuvintele toate cuvintele pe care le-ai adunat în catacombele orașului tău când fugeai ca un lunatic, mutilat de soartă
Citește mai departeinima asta e un pumn de cârpe strânse într-o batistă roșie mă locuiește cuminte în partea stângă în ea torn zilele și nopțile frica devine un motiv să-mi spun că nu mă pot opri aici că viața asta de actor e o nebunie frumoasă că nebunii ca mine vor sări gardul să umple câmpia să îmbrățișeze copacul să muște stelele de piept să înalțe avioane de hârtie până acolo unde păsările nimănui spun povești de iubire fără final dacă nu pleci din mine, e bină să rămân tot timpul "acasă"
Citește mai departefemeia de apă e un țesut nou nimeni nu știe cine l-a inventat ea își aduce doar aminte cum au așezat-o într-o bucată de albastru apoi au răzuit clopote să curgă peste ochiul ei argintul i-au înnodat cuvintele în speranța că vor opri pentru ei toate sensurile nu au văzut că-n pântec poartă lumină și născătoare au uitat-o într-un colț de lume pustiu și întunecat azi se mulțumesc s-o închidă în cerc punct într-o mare de întrebări nerostite
Citește mai departee prea multă liniște pe coridoare nefiresc m-am învățat cu forfota ai grijă de sfori un naufragiu prin lumea asta n-ar face decât să-ți întrerupă viața de artist aici oamenii se ocupă de alte treburi n-au timp de copaci de frunze de ploi de leagăne aici totul vine și pleacă atât de repede încât ți se face frică de aceea pun somnul la păstrare și umblu cu tine de mână mă simt partizan
Citește mai departe