Vâltoare. De sentimente amestecate cu viață. Viața de zi cu zi. Ora 6 dimineața, momentul în care sună afurisitul acela de ceas, nu va aștepta niciodată ca inima să se liniștească după o noapte în care în suflet ți-a fost cod portocaliu de palpitații și emoții. Pământul se învârte în continuare chiar și atunci când îți tremură genunchii de frică. Frică de prea mult bine ca să meriți.

Acum trei săptămâni, mi-am cuibărit lumina în fiecare colț întunecat al sufletului. Prima licărire a fost o ghirlandă de becuri colorate, înghesuite într-un borcan în care cândva stăteau înșirați niște castraveți cornișor. Apoi, a apărut Veioza. Marea Veioză ce avea ca scop să elibereze de întuneric cea mai creativă cămară a minții și în care nimeni, în afară de mine, demoni și îngeri, n-a pășit vreodată. Apoi, au venit ledurile cu cârlige, de care să îmi agăț amintirile. 16 cârlige și mii de amintiri. Am de unde alege. Și totuși, încă nu stă nimic agățat acolo. Trei încăperi până atunci întunecate, erau acum invadate de un alb orbitor.

Timp de trei nopți, lumina mi-a fost somnifer. Niciun monstru cu șapte capete n-a mai îndrăznit să își mute culcușul sub patul meu. Apoi, într-o dimineață, a venit ea, Viața și mi-a întins factura pentru cele trei nopți de siguranță. Să-i dau bucurie și 5 amintiri frumoase. N-aveam de unde. Singurele momente minunate erau puse la păstrare într-un cont de economii de care nu am voie să mă ating decât atunci când iubirea va ajunge la pensie. Sunt trei la număr. Atât de intense, încât pot încălzi un suflet sihastru timp de 10 ani.

N-aveam de unde, așa că Viața a venit și a luat. M-am revoltat. Am vrut să sun la Protecția Consumatorului de Suflete. Să le spun că mi-am sacrificat 4 luni de nopți întunecate pentru un amărât de bec. Dar legea e lege. Și spune că dacă nu ai, nu dai și nu primești. Sau primești. Dar primești altceva. Primești realitatea.

Primești o imagine a unui copil rănit care urlă de durere în timp ce mama lui îl lovește cu sete peste fund. Să îl doară și mai tare. Să vadă cum e viața cu adevărat. Să știe că atunci când te lovești o dată, inevitabil vei fi lovit și a doua oară. De cei dragi, pe care vei ajunge la maturitate să îi urăști. Pentru că nu au înțeles. Pentru că în loc să vindece răni, le-au adâncit. Pentru că realitatea e subiectivă. Pentru că realitatea lovește. Și tot ce poți să faci e să o prinzi de mâini și să o oprești. Dacă poți, dacă ai curaj. Dacă nu, vei paraliza de furie și frică și vei privi cum un copil ce tocmai și-a prins mâna la ușă, e lovit cu sete de mama lui. Mamă e mult spus. Mai degrabă, animalul care l-a născut.

Primești energie cât să lupți și să constați la final că ai luptat degeaba. Că lupta ta nu a clintit nicio piatră din Universul ăsta mare. Că ești mărunt și n-ai cum să influențezi în bine o mare de rău, oricât te-ai zbate și oricâte lupte mici ai câștiga. Că războiul e mult prea mare pentru un singur suflet de 1,53 m.

Primești palme de la Univers pe care nu le simți pentru că ai pielea prea groasă de la loviturile primite în copilărie. E un cerc perfect viața asta. Te naști în durere, crești sub o ploaie de palme și cuvinte grele, așa încât pielea ți se îngroașă, iar sufletul îți e închis într-o cutie cu pereți de cărămidă. Apoi, când vine universul și îți bate la ușă sau te mângâie pe obraz, nu-l simți. N-ai cum. Pentru că o ușă închisă cu zeci de lacăte nu te protejează doar de rău, ci te privează și de bine. Așa că îți aduci lumina în suflet. Să caști ochii mai bine, să vezi și să întredeschizi fereastra doar atunci când afară stau amintiri frumoase, gata să îți pătrundă în casă. Apoi vine viața și-ți cere tribut pentru toate palmele alea pe care ți le-a dat și nu le-ai simțit. Îți cere amintiri frumoase, amintiri păstrate în siguranță în contul de economii pentru zilele negre în care niciun obraz nu e suficient de gros pentru palmele realității.

Adevărata lumină vine atunci când îi dai vieții înapoi veioza și ghirlandele de leduri, însă tu rămâi cu ochii deschiși. Rămâi să privești afară din întunericul tău, așteptând acea rază de lumină pe care să o lași să pătrundă în tine prin crăpătura secretă de la fereastră.