Dacă ar fi să ne întrebăm de ce naștem alte ființe într-o lume guvernată de rău, de durere, de mult prea mult, poate nu am avea răspuns. Naștem din egoism sau din nevoia de a demonstra că se poate mai bine? Naștem pentru că ne dorim sau pentru că trebuie? Naștem din întâmplare sau din certitudine? Naștem pentru că ne dorim cu adevărat sau pentru că cei din jur își doresc?

Când eram mică, am stabilit. Mi-am pus mental un target pentru făcut copii. Puteau fi băieți, puteau fi fete, nu conta atât timp cât aveau să fie. Targetul era unul cât se poate de realist. 27.

27

Ziua în care am învățat să iubesc.

27

Ziua în care s-a născut cel mai deștept om din viața mea.

27

Ziua pe care sper să nu o să mai trăiesc niciodată.

Aveam 27 de ani, două luni și câteva zile. Suficiente cât să fie insuficiente. În Zorki mirosea a vin și a amintiri ce abia așteptau să devină neplăcute. Am băut un pahar și a fost suficient. Tot ce îmi amintesc era încercarea mea de a mă zbate, de a mă elibera din strâmtoarea aerului neprietenos. Nu am apucat. Frânturile sunt aici, încă mă urmăresc și încearcă să mă transforme într-o știre, într-o senzație, în fata aia care…, în Breaking News.

Am rezistat spectaculos

Eram pe balcon, fumam o țigară. Ca niciodată, picioarele au încetat să mă asculte. Frânturi de el, de EL.

Eram pe marginea patului, încercând să înțeleg. El, în fața mea, în picioare. Am încercat să îl întreb ce va face cu mine. Nu a răspuns. A făcut.

Eram în baie, încercând să mă curăț de el. Să nu îl mai simt, să nu îl mai am. Vezi tu, fiecare duș din filmele artistice în care femeile dor, nu este întâmplător. Pentru că fiecare duș doare și fiecare duș amestecă carnea ta cu carnea lui, cu un viitor genetic pe care nu așa ți-l imaginai.

Eram în stație, așteptam primul troleu care să mă ducă la siguranță. Încă simțeam copii cum se prelingeau pe pulpele mele. Era dimineață și el aștepta o îmbrățișare. Nu a venit. Nu când am băut un singur pahar de vin și am murit.

Eram în cabinetul medical, avem 27 de ani când am aflat că sunt doi. Unul dezvoltat, altul aproape pe moarte. Ca și cum ar fi fost violat de Univers și de întreaga sa existență. Ca și cum un pahar de vin cu o pastilă în el nu ar fi fost suficient.

Eram în bucătărie, aveam 27 de ani și mă întrebam dacă nu cumva așa a fost dat să fie, că Universul mi-a răspuns la dorința din copilărie.

Eram pe masa de chiuretaj și aveam 27 de ani când l-am simțit din nou și din nou cum mă pătrunde. Atunci mi-am amintit pentru prima oară. I-am simțit furia în mine, l-am simțit cum vrea să copleșească. I-am simțit frica de om ce tocmai a greșit. I-am simțit furia cum se prelingea pe coapse în timp ce încercam în disperare să o curăț cu apă și săpun ieftin.

I-am simțit furia ieșind din mine. Una a murit dinadins, cealaltă a avut nevoie de ajutor chirurgical. Să o scot afară, să o eliberez de durere, să o iubesc doar în scrisori de adio pe care le scriu de atunci, negreșit, în fiecare an. To my unborn child…

Poate era băiat, poate era fată

Eram pe holuri când am fost trasă deoparte.

Eram indiferentă când am aflat că el, cel care m-a ucis, a murit.

Eram indiferentă, până am plâns.

Și nimeni nu a înțeles atunci pentru că am ascuns orice urmă de lacrimă, orice coroană mortuară, orice soră care ar fi încercat să salveze suflete pierdute în neant chirurgical.

L-am privit în urmă și m-a durut fiecare greșeală a lui. M-a durut pântecul de fiecare dată când era criticat că a murit din vina lui. M-au durut cei doi copii de fiecare dată când cineva spunea că moartea vine din vina noastră. M-a durut durerea dorinței de a fi om cu pui de om la 27 de ani. M-a durut durerea lui când a înghițit ultima urmă de puroi care i-a stins viața. M-a durut ultima urmă de spermă prelinsă pe coapse. M-a durut nepăsarea. M-a durut că nu am avut voie să mă doară. M-a durut că nu am avut voie să mă doară durerea lui care mi-a provocat durere. Că a trebuit să tac și să îmi spun doar în minte, nici măcar în șoaptă: „Omul care m-a violat a murit.”.