Pas după pas, după pas. Fiecare bucată de piatră cubică era tot mai departe, se dilua în spațiu și timp ca într-o lentilă magică în care destinația finală se îndepărta cu fiecare pas pe care îl pășeam înspre ea. Îl văd de departe. Are sufletul amputat. Sufletul drept. Cel stâng stătea drept sprijin, să atingă pământul, să îl țină cumva ancorat în prezent. Era singurul om care nu se îndepărta în marea de suflete amorțite.

Pas după pas, după pas. Avea două buchete de flori de câmp. Unul în mâna stângă, celălalt în mâna dreaptă. Genul acela de buchet de flori pe care nu îl cumperi decât rar, decât dacă ești boem, hipster, sau vrei să bucuri morții, oameni ai căror suflete amputate au plecat spre lumi în care nu există răutate.

Pas după pas, după pas.

– Cât e buchetul?

– 20 de lei!

– Cât e?

– 20!

Avea ochii plini și rugători. Drame, durere, războaie și un gram de speranță. Toate se scăldau în privirea lui. Doi ochi plini de un suflet atins de o lume cruntă, o lume nepăsătoare. Ochi gravi, privire apăsătoare. Jos, lângă scaunul cu roți care îi ținea singurul suflet rămas ancorat pe pământ, era o pâine de la Panemar. Mii de pași s-au scurs pe sub pâinea aia. Pași și praf de nepăsare. I-am întins banii și i-am eliberat mâna stângă de unul din buchete. Mi-a zâmbit cu privirea aceea plină. Mi-a zâmbit și greutatea zâmbetului său mi-a străfulgerat fiecare bucățică de suflet rămasă întreagă în mine. Mi-a urat noroc. Mi-a urat sincer. O sinceritate pe care nu am mai întâlnit-o din liceu. I-am zâmbit. Mi-a fost rușine să îi răspund. I-am răspuns în gând. I-am spus că nu am nevoie de noroc. Că i-l dau lui pe tot cât îl am. Puțin, dar să îl aibă. Are mai mare nevoie de el. Poate mâine, dacă voi fi în locul lui, cineva cu sufletul plin îmi va cumpăra buchetul de flori din mâna stângă. Poate!

Pas după pas, după pas. Sute de oameni se târau pe asfaltul proaspăt stropit de nori. Undeva, în spate, a rămas un om cu sufletul drept amputat. Un om și o pâine așezată pe mii de pași prăfuiți.

Există oameni ce simt dincolo de simțuri. Oameni ce trăiesc dincolo de viață. Există ființe a căror sensibilitate e cearceaful cu care se învelesc noapte de noapte. Oameni care simt Universul în buricele degetelor. Sau care îl lasă să se cuibărească în adâncul privirii. Există oameni cu sufletul amputat de realitate. Oameni care aleg să plimbe un buchet de flori în tot orașul, doar ca să ofere la schimb un gram de noroc și speranță.

Există oameni care au primit în ei tot binele și răul din jur. Au primit, fără discriminare. Oameni care au înțeles că și răutatea are nevoie de un culcuș unde să se odihnească noapte de noapte. Oameni ai căror suflet e violat constant de egoismul oamenilor ai căror inimă bate doar pe jumătate. Oameni ai căror casă în care se adună amintiri și sentimente ajunge să aibă încăperile zugrăvite de răutatea pe care cei din jur nu au mai putut să o țină în ei. Pe care cei din jur au dat-o mai departe. Au dat-o spre oameni cu suflet plin, oameni ce primesc în ei, fără discriminare, și bine, și rău.

Există oameni ai căror suflete sunt zidite de durerile celor din jur. Oameni care duc cu ei, pas după pas, după pas, otrava care cândva, era să îi ucidă pe ceilalți.

Un pas, un suflet amputat, un buchet de flori pentru o bucată de pâine, un gram de noroc și un suflet. Un suflet ce simte dincolo de simțuri. Un suflet ce nu va putea niciodată să le explice celor din jur cum e să simți întregul Univers cum se scaldă în buricele degetelor. Cum pe fiecare linie amprentată pe vârful degetelor stă o constelație. Cum fiecare milimetru de epidermă e casă pentru o stea. O casă pentru un om. Pentru un suflet rătăcit sau doar puțin amputat de realitate.

Să ne donăm norocul. Să donăm ultima fărâmă de speranță. Să oferim în dar un gram de bine pentru fiecare fir de floare ruptă din lipsă și durere. Să respirăm dincolo de măști, să simțim dincolo de piele. Să îmbrățișăm fără să atingem. Să iubim fără să rostim vreun cuvânt. Poate așa ne vom salva, deși salvarea pare că a murit.