Pas după pas, după pas. Fiecare bucată de piatră cubică era tot mai departe, se dilua în spațiu și timp ca într-o lentilă magică în care destinația finală se îndepărta cu fiecare pas pe care îl pășeam înspre ea. Îl văd de departe. Are sufletul amputat. Sufletul drept. Cel stâng stătea drept sprijin, să atingă pământul, să îl țină cumva ancorat în prezent. Era singurul om care nu se îndepărta în marea de suflete amorțite.
Pas după pas, după pas. Avea două buchete de flori de câmp. Unul în mâna stângă, celălalt în mâna dreaptă. Genul acela de buchet de flori pe care nu îl cumperi decât rar, decât dacă ești boem, hipster, sau vrei să bucuri morții, oameni ai căror suflete amputate au plecat spre lumi în care nu există răutate.
Pas după pas, după pas.
– Cât e buchetul?