Sper să nu supăr, să nu deranjez, să nu ating corzi sensibile și să răvășesc suflete. Oricât de încărcată emoțional ar fi o perioadă din viața noastră, uneori e bine să vorbim despre elefantul din cameră. Sinceritatea poate salva dacă e primită cu deschidere.
…
Când moartea decide, nimic nu îi mai poate sta în cale. Am înțeles asta la vârsta la care sufletele noastre încă sunt vase ermetice din care viața nu se poate scurge. Acele recipiente cu esență pe care timpul, fără excepție, le va sparge și le va cârpi până când niciun bandaj nu le va mai putea salva.
După morți rămân doar flăcările tremurânde ale lumânărilor de lângă sicriu și sentimentul că cei ce dorm veșnic continuă să respire prin noi. Uneori, îi simți cum își oftează parfumul. La mine e esență de săpun de casă amestecată cu miresme de flori a căror nume nu l-am identificat niciodată. Alteori, ne părăsesc sufletul și se așează pe un scaun, într-un colț de cameră. La mine stă și croșetează milieuri. Îi văd mâinile încărcate de ani și îi simt mângâierea blândă. Întotdeauna îmi zâmbește și mă bucur că am fost protejată de încruntările care au încercat-o în viață.
De ce vorbesc de morți, când cei vii sunt încă aici? Pentru că există un singur moment din an în care îi putem simți „la cerere” pe cei plecați dintre noi. E ceva ciudat la Ziua Morților. O împletire de emoții și energii care ne duc mai aproape de cei de care ne e dor. Nu cred în basme ce povestesc despre porți deschise din cer, dar cred că oamenii au puterea să simtă mai mult decât au impresia că pot simți. Și mai cred că putem simți oriunde. Cei dragi vin cu noi și ne țin de mână chiar și la mii de kilometri depărtare de locurile lor de veci. Cei dragi nu au nevoie de o zi anume să ne aducem aminte de ei și nici nu se supără dacă în 31 octombrie sau în întâi noiembrie nu le curățăm buruienile de pe morminte.
Ziua Morților a fost dintotdeauna pentru mine un moment emoționant. Acea zi din an în care, indiferent cât de „certată” aș fi fost cu Dumnezeu, făceam punte cu cei dragi, plecați în alte lumi, prin rugăciune și lumină.
Nu știu dacă îl pot numi noroc, însă până acum viața m-a ferit de prea multe pierderi dureroase de suflete. Doar două morți mi-au atins sufletul și l-au ciuruit cu durere. Prima a venit când eram prea mică să înțeleg cinismul morții. A doua e mult mai recentă, încă nevindecată și neînțeleasă. O plecare abruptă a unui om care încă nu își plătise datoria către viață.
N-am fost în fiecare an la ea, la ființa care m-a învățat despre moarte când încă aveam sufletul perfect ermetic. De multe ori, viața o ia la goană, iar buruienile de pe morminte cresc în neștire și-n sufletele celor rămași aici. Iar în bunătatea celor adormiți, știu că ei preferă să mai rămână puțin sub covorul de plante reci și apăsătoare, doar să ne fie nouă bine, să ne plivim mai degrabă sufletul de răutățile celor vii.
Anul acesta aș fi vrut să o văd, dar m-am întrebat:
Ce ar spune omul acela drag dacă m-ar vedea acum?
Mi-ar spune că anul acesta, în loc să îi încălzesc mormântul rece, ar prefera din partea mea o rugăciune sinceră și o candelă așezată într-un colț de pervaz. Mi-ar spune că mai poate aștepta puțin să îi curăț locul de veci de bălăriile vieții și că ar prefera să am grijă de mine și de cei care încă sunt aici.
Începutul de noiembrie a fost dintotdeauna o răscolire de suflete. Un cumul de sentimente ce se revarsă în noi. Amintiri, dureri, zâmbete, lacrimi. E o copleșire a esenței noastre și e cât se poate de normal să reacționăm emoțional, să ne doară dacă nu putem fi acolo, lângă cei dragi care au plecat prea devreme din viețile noastre. Însă uităm că nu trebuie să fim lângă un mormânt ca să fim lângă ei. Ei sunt aici, ne țin de palmele sufletului zi de zi și ne ghidează pașii în viață.
Morții nu se supără pe noi dacă nu îi vizităm. Cei ce ne privesc de undeva din alte lumi se bucură când reușim și se întristează când eșuăm, însă cel mai mult își doresc să avem grijă de viață, nu de moarte.
Aș vrea, anul acesta, să văd covor de lumini la geamuri, nu în cimitir. Aș vrea să ne îngrijim, să ne protejăm. Aș vrea să trăim, să nu mai murim!
