Am închis ochii și am dat-o pe gât. Am strâmbat din buze, obraji, ochi, am strâmbat din toată ființa mea și am înghițit. Am simțit-o cum se strecoară prin toate cotloanele sufletului. Cum arde. N-am stins-o cu nimic. Am lăsat-o să se scurgă prin mine, să îmi îmbrățișeze măruntaiele. De atunci au trecut 35 de zile și jumătate.

Încă arde!

Despre ea știu doar 9,5 oameni. Restul s-au evaporat brusc, așa cum se evaporă Mona în care ne scăldăm de prea multe luni. Însă nimeni nu știe de ce am dat-o pe gât cu adevărat.

6 luni. Declic după declic.

Noroaie transformate în nisipuri mișcătoare. Incertitudine. PANDEMIE! Mă uit în jur și văd două categorii de oameni. Văd oameni căzuți atât de jos încât nimeni și nimic nu pare că îi mai poate ridica. Și îi mai văd pe cei ascunși într-o realitate indusă. În realitatea de „dinainte de sfârșitul lumii”. Angrenați în vieți false, doar ca să nu se lovească de realitate. Pentru că azi, realitatea e jos. E sub podea. Ne așteaptă pe toți să ne întindem, să îi simțim răceala, să o îmbrățișăm, să ne așezăm în poziție de fetus și să conștientizăm că nimeni și nimic nu ne mai poate ajuta.

Acum 35,5 zile. Luni.

Am ieșit din scara blocului cu masca bine strânsă pe față, căștile în urechi și biletul în mâna dreaptă. Mintea, ca de obicei, îmi programa cu minuțiozitate ziua. Între timp, ochii căutau cu înverșunare orice detaliu din jur care ar fi putut fi transformat în subiect de exploatat. Povești frumoase sau triste. Realități crunte sau realități victorioase. Asta până la colțul străzii când, exact ca în toate zilele de până atunci, a venit fiorul. Aerul s-a terminat. Privirea s-a încețoșat. În gât stătea gata să evadeze acea senzație de greață amestecată cu dezgust și frică de moarte. Moarte. Am să mor aici, sufocată de prea multe ființe care îmi invadează spațiul personal. Nu pot respira. Respiră.

Am tras aer adânc în piept. A fost mai bine ca în alte dăți. A trecut mai repede, n-am transpirat, mâinile îmi erau în continuare calde. Am urcat în bus și am privit instinctiv, în jur. Eram flancată. Mi-am adus aminte de momentele din trecut în care stăteam la coadă la magazin și detestam să îmi sufle oamenii în ceafă. Mi-am adus aminte de liceu, când uneori, dimineața, pe autobuz, trebuia să cobor cu câteva stații mai repede, pentru că altfel leșinam. Leșinam de oameni.

Inima a început să îmi bată cu putere. Simțeam că o aude tot autobuzul. Le căutam privirea și da, mă criticau. Era doar o impresie.

Palme reci, transpirate, senzație de sufocare, palpitații, senzații de leșin, declic.

Acum 35,5 zile, ora 10:46. Am tras aer adânc în piept. Am turnat toată viața într-un shot și am dat-o pe gât. A înțepat. Rău. N-am stins-o cu nimic. Am pornit pe jos spre casă. Am privit în jur, știind că e ultima dată când voi vedea lumea de afară. Încă arde. O simt uneori cum se joacă „Never have I ever” în sufletul meu. O aud cum face gălăgie și mă cheamă afară la joacă. O face degeaba. Afară nu mai există de 35,5 zile, de când am dat pe gât prima dușcă de viață.