Timp de trei săptămâni și-a pregătit terenul fără să știe ce urmează să pregătească. Și-a construit cu iscusință Arca din Balcon și a investit în ea ore, pături și flori. Iar când totul a fost gata, a venit potopul care a lovit atât de tare încât ar fi vrut chiar atunci să plece în altă lume. Să-i fie Arca mijloc de transport spre nemurire. Să se termine, să nu mai simtă nimeni niciodată singurătate și nicio lacrimă să nu mai cadă în ghivece cu flori plânse de eșec.

Pe BeanBag-ul mov din Arcă, Fetița Înghețată de Viață se detoxifia de speranță și niciun sentiment bun nu avea voie să urce acolo. Era o cușcă a demonilor, locul în care asculta la nesfârșit melodia aia pe care cândva o credea imn pentru viitor.

When everything is meant to be broken...

Acolo, pe Arca din Balcon, toate amintirile frumoase erau transformate în eșecuri. Fiecare zâmbet, fiecare îmbrățișare, fiecare sărut. Apoi, din toată ciorba aia de emoții, sorbeau cu toții în patos ritualul de sacrificare a sufletului. Ei toți, Fetița Înghețată de Viață și toți prietenii aceia pe care îi credea reali, dar care s-au dovedit a fi doar scheleți fără frunze.

And I don't want the world to see me

Because I don't think that they'll understand...

O durea carnea, iar durerea venea din dorința de reîncarnare. Ar fi vrut să fie acel bonsai cumpărat impulsiv de cealaltă fetiță, Fetița cu Tatuaje Tăiate, cea care în depresia ei, abia reușea să se abțină să nu se mai taie încă o dată. Și încă o dată. Fetița cu lame aruncate pe piele în neștire. Cu tatuaje care să aducă aminte de fiecare lacrimă, de fiecare tresărire, de fiecare palmă, de fiecare “proasto”, de fiecare “ești limitată și incapabilă”. De parcă limitarea ar fi ilegală, iar dacă nu te ridici la nivelul celor din jur, nu mai meriți iubire.

Când era mică, Fetița Înghețată de Viață a primit diagnosticul de retard. Nimeni nu i-a dat vreo șansă de revenire. Dar a reușit. Și nu, nu era mândră de ea. Ar fi vrut să rămână proastă. Poate și-ar fi găsit un prost care să o iubească și ar fi făcut un copil pe care să îl crească prost, să trăiască cu toții într-o mare de proști.

Urmările retardării se vedeau și în ultimele ei zile. Fetița Înghețată de Viață avea probleme grave de concentrare în perioadele aglomerate și solicitante. Presiunea îi tăia respirația și o făcea să se transforme într-un autist. Orice informație trebuia să îi ajungă în minte de fix 13 ori până să o asimileze. Iar lumea nu mai avea răbdare. Lumea nu iubea retardații, nu avea răbdare cu ei și nu le dădea niciodată vreo șansă de reușită.

Așa că Fetița Înghețată de Viață a devenit impostorul propriei vieți care se hrănea cu picături de speranță. Speranța că poate într-o zi cineva ar fi avut răbdare cu ea. Răbdare să îi povestească despre viață, să o învețe să înoate sau să se dea pe bicicletă. Până atunci, sufletul ei a făcut zilnic infarct, în speranța că poate într-o zi l-ar fi făcut pe bune. Până atunci, o dată la câteva săptămâni, Fetița Înghețată de Viață a plătit terapeuți să-i aducă aminte de fiecare dată că e în regulă să fim stricați. Că e în regulă să nu avem putere să ne reparăm. Că e în regulă să repetăm la nesfârșit învățături și iubire. Că e în regulă să fim retardați într-o societate care caută perfecțiunea și pedepsește limitările cu cele mai crunte pedepse. Cele ale izolării, respingerii și evitării.

Îți aduci aminte?

Acolo, pe Arca din Balcon zăceau palme grele. Fiecare avea câte un fotoliu în care se lăfăia alături de un pahar de vodcă. Orice palmă era bine primită, chiar dacă aducea aminte de durerile pe care le-a provocat.

Ești o proastă. Ești o proastă și fiecare cuvânt scris sau rostit îți demonstrează incapacitatea. Ești o proastă. De ce nu mori? șoptea conștiința din Arcă în timp ce sorbea o gură de vodcă.

De ce nu mori, de ce nu trăiești, de ce ești proastă, de ce bocești?, șopteau restul palmelor.

Ești un ocean de emoții. Poate ar trebui să înveți să nu mai simți. Exact ca noi, oamenii normali, cărora nu ne pasă decât uneori. Poate ar fi bine să îți ucizi sufletul. Să-l iei, să-l storci de viață, să îl strecori prin sita durerii și apoi, pulpa să o arunci în mijlocul sensului giratoriu din fața blocului. Poate ar fi bine să-i bei sucul, să-l lași să treacă prin tine, prin rinichi, prin vezică, să fie eliminat după fix 23 de minute de când nu ai avut curaj să rostești “adio”. Poate așa te vei detoxifia de suflet și fiecare tăietură va pleca spre alt trup nepregătit de viață. Poate dacă ne luăm cu toții sufletele și le spânzurăm de candelabrul inimii, vom fi mai fericiți. Poate dacă murim, vom trăi mai împăcați!, striga societatea de dincolo de Arca din Balcon.

Fetița Înghețată de Viață ar fi vrut ca la final să se reîncarneze în bonsaiul cumpărat impulsiv de Fetița cu Tatuaje Tăiate, cea care în copilărie a fost retardată de lume, apoi s-a vindecat și și-a tăiat fiecare greșeală a vieții pe mâna dreaptă. Și oricât de mult ar fi uitat iubirea, un lucru nu l-a uitat niciodată. Nu a uitat să ude bonsaiul cumpărat cu 100 de lei, bani impulsivi din vieți impulsive în care cândva, în loc să își cumpere flori, la fiecare durere se arunca în cearceafuri nepăsătoare de oameni care nu au știut niciodată cum e să guști din retard. Asta până în ultima zi când sufletul, florile, covoarele și toată Arca Durerii din ele s-au uscat. A fost ziua în care s-a născut Fetița Înghețată de Viață ce și-a trăit unicul moment în uitarea cruntă a nepăsării.

Ce te-a durut cel mai tare atunci când sângele ți-a înghețat bătăile inimii?, a întrebat Dumnezeul Bonsailor

Nerăbdarea și cuvintele, a răspuns Fetița cu Tatuaje Înghețate de Viață.

Care cuvinte au durut cel mai tare?

Limitare, dezamăgire, incapacitate, involuție, retard, prostie.

Atunci, bine ai venit! Aici, în Raiul Bonsailor, toți suntem mici și micimea noastră nu doare niciodată. Te rugăm doar să nu uiți să ne uzi zilnic. Îți mulțumim și te iubim. Singura condiție este să știi ce este iubirea.