Motive

Dacă ar fi să alegi care vor fi ultimele tale cuvinte, care vor fi ele?

Ne petrecem întreaga viață în cușca precauției. Gratii de neîncredere ne încarcerează, ne țin blocați într-o lume în care zâmbim chiar și atunci când poate am vrea să nu mai fim. Să nu mai existăm. Să nu mai rănim. Să nu ne mai doară. Dacă ar fi să îmi aleg ultimele cuvinte, acelea ar fi: „Atunci când umanitatea nu se va mai ascunde, ci va fi sinceră în adevăratul sens al cuvântului, nimeni nu se va mai sinucide”.

Oamenii nu mor de durere. Ei mor de dezamăgiri. Mor de promisiuni false neîndeplinite. Mor de vorbe care îi mint că ei contează când, în ochii celor care le rostesc, viitorii morți nu au nicio valoare.

Și ce ar fi viața dacă ar fi să o definim?

Viața e un joc la bursa sufletelor. E un pariu la Loto în care, uneori, nimerești 3 numere din 6 și ești fericit. Ești fericit pentru că crezi că de data aceasta, în sfârșit, va fi bine. Doar că nu niciodată nu e.

Câți oameni au curajul să spună că viața e de rahat?

Doar cei care sunt catalogați drept „nebuni”. Cu diagnostice de: „nu te potrivești în această societate”. Ștampile ale nebuniei lipite pe frunți de oameni care, dacă ar fost ghidați, ar fi ajuns mai departe decât orice om „normal”.

Cum arată existența unui „nebun”?

„Nebunii” înoată toată viața printre șoaptele celor din jur. Deși mulți ar avea potențial să fie genii ale umanității, sunt aruncați în cutia din dos a bârfelor societății. O societate care niciodată nu a putut să conceapă că retardul poate face parte din om și că el nu înseamnă neapărat ceva rău, că el poate duce uneori spre genialitate, așa cum, foarte ușor, de multe ori, poate duce spre moarte.

Am avut ghinionul să mă nasc într-o perioadă și o țară în care copiii „diferiți” erau catalogați drept retarzi și doar atât. Am crescut și trăit în lumea aia în care toți șopteau și nimeni nu spunea cu voce tare. Iar când am început să le înțeleg șoaptele, le-am pus pe seama urii.

Am crescut în lumea lui „Fake it until you make it”

Așa că de când mă știu, asta fac. Livrez soluții aparente, în speranța că voi fi lăsată în pace. Să exist. Să găsesc zâmbete într-un ocean de rău. Iar uneori o dau în bară. Rău!

Niciodată nu am știut să scriu. Dar am învățat să scriu așa cum îi place lumii să citească. Doar ca să scap de ea, de lume.

Cum iubesc „nebunii”?

Nebunii nu vor ști niciodată să iubească așa cum se cere. Așa că vor învăța să asculte și să livreze iubirea ca pe o cutie de produse cumpărate de pe Amazon. Întotdeauna vor iubi cum se va cere. Niciodată nu vor iubi așa cum știu să iubească. E un automatism. Să stea, să asculte, să ofere și să îndeplinească dorințe. Ești genul de om căruia îi place să audă iubirea zilnic? Așa vor face. Ești genul de om care crede că iubirea nu se rostește? Atunci nu o vor rosti. „Nebunii” învață, cu multe lacrimi, să iubească așa cum se cere. Pentru că iubirea lor e prea multă. Pentru că iubirea lor copleșește. Așa că nu vor mai iubi. Vor ascunde în suflete tot ce era de simțit și vor oferit atât cât li s-a cerut. Iar când vor exagera, o parte din ei va muri.

Azi, din mine a mai rămas doar un fir de ață ros de zilele care trec. Sufletul e doar un fir de mătase din care se hrănește cu patos societatea. Și roade din ea, roade zilnic, o subțiază.

Există viață după „nebunie”?

În sufletul „nebunilor” se adună toate eșecurile. Toate minciunile spuse cu nerușinare. Toate jocurile murdare venite din străfundurile inconștientului. Pentru ei, fiecare zâmbet e o lacrimă pe obrazul sufletului. Fiecare râs cu poftă e o durere nemărginită. Extrovertirea, spontaneitatea, sunt frici ale supraviețuirii sociale. Viața pentru un „nebun” înseamnă să trăiești după reguli care nu te definesc. Să lași de la tine. Să te simți trădat și să înveți să iubești trădarea. Societatea e doar o mască. Relaționarea e acolo doar cât să îți umple sacul de atingeri fizice.

Ce înseamnă pentru un „nebun” moartea?

E o luptă continuă să nu o atingă pentru că i s-a spus că nu e frumos. Pentru un „nebun”, moartea e singura provocare logică într-o lume cu care nu se identifică. Ar vrea să ajungă acolo, dar, de cele mai multe ori, nu o face pentru că se lasă pradă șantajului emoțional social. „Dacă mori, ne va durea”. Și ca să nu îi doară pe alții, „nebunul” alege să trăiască în continuare, să mute durerea altora în sufletul său lipsit de apărare.

Nimeni nu va putea explica vreodată ce zace în suflet de neurodivergent. Nici măcar neurodivergenții, în sinceritatea lor absolută, nu vor reuși niciodată să explice. Pentru că societatea doar pune diagnostice, în timp ce „nebunii” le trăiesc. Pentru că societatea aude de „tulburare depresivă majoră cu elemente psihotice” și fuge de toți cei cu ștampila asta pe frunte. Asta în timp ce suferinzii se chinuie, zi de zi, să alunge demonii din mintea încețoșată de durere. Pentru că lumea aude „OCD” și spune că e amuzant, când cei care suferă de OCD se luptă zilnic cu forța aceea care îi împinge să aibă obsesii compulsive. Pentru că lumea aude de PTSD și se gândește la oameni care au fost în război, fără să gândească că PTSD poate să însemne și o fată violată. Sau un băiat abuzat verbal, în copilărie. Societatea aude de „fobie socială” și se gândește că sigur oamenii care suferă de așa ceva nu au chef să bea un vin în oraș. Când, de fapt, fobia socială e o frică acută de socializare. Patologică. De-a dreptul traumatizantă. Iar la final de zi, când lumea „normală” pleacă acasă, rămân „nebunii”, în lupta lor de a se convinge că diagnosticele sociale nu îi definesc. Rămân doar ei și frustrarea că ar vrea, pentru o singură dată în viață, să nu mai ajute, ci să fie ajutați.