Materia neagră se încolăcește în jurul gândurilor care ne definesc.

Împușcăm eterul cu nesaț. îl găurim cu gloanțe oarbe de speranță. Sperăm. Sperăm că poate… Că poate cândva, în timpul cât ne-a mai rămas, vom fi POTG.

Sufletul ne împroașcă cu bătăi de inimă. Ne urlă cu durere că încă respirăm. Ne șoptește în suferință că nu mai existăm.

Cum e să fii înțeles în urlet de nepăsare? De ură, de furie? Furia vieții care ne îmbrățișează Iadul existenței prin munci sisifice de Dumnezei crescuți pe pâine cu unsoare.

Credem că totul ni se cuvine când totul e format din filmulețe scurte de 30 de secunde. Credem că esența vieții ne e pe platforme de socializare unde întreaga trăire se definește printr-o poză cu un mic dejun postat pe margini de lumi virtuale.

Credem că comunicăm perfect atunci când ne maimuțărim...