Pudră de gânduri plutesc în neantul Universului Negru.

Materia neagră se încolăcește în jurul gândurilor care ne definesc.

Împușcăm eterul cu nesaț. îl găurim cu gloanțe oarbe de speranță. Sperăm. Sperăm că poate… Că poate cândva, în timpul cât ne-a mai rămas, vom fi POTG.

Sufletul ne împroașcă cu bătăi de inimă. Ne urlă cu durere că încă respirăm. Ne șoptește în suferință că nu mai existăm.

Cum e să fii înțeles în urlet de nepăsare? De ură, de furie? Furia vieții care ne îmbrățișează Iadul existenței prin munci sisifice de Dumnezei crescuți pe pâine cu unsoare.

Credem că totul ni se cuvine când totul e format din filmulețe scurte de 30 de secunde. Credem că esența vieții ne e pe platforme de socializare unde întreaga trăire se definește printr-o poză cu un mic dejun postat pe margini de lumi virtuale.

Credem că comunicăm perfect atunci când ne maimuțărim în fața miilor de fani, când singurii fani care contează dorm lângă noi înconjurați de insomnie.

Credem că esența e o sticluță mică de visuri pe care o aruncăm în malurile mării. Cum ar fi dacă toate speranțele noastre s-ar putea aduna sub formă de gânduri șerpuitoare pe valurile oceanelor de gânduri care ne copleșesc? Cu siguranță din noi nu ar mai rămâne decât grăuntele de nisip în care ne rostogolim zi de zi.

Gândim similar, deși suntem rezultatul refuzului Universului. Obișnuim să ne oferim dreptate când dreptatea stă în răutate. Ne copleșim cu cuvinte fade când știm că cu fiecare clișeu ne apropiem, ireversibil, de moarte. Moarte interioară. Putrezire de suflet. Mucegai ce ne acoperă inimile care, cândva, erau vii și pline de oameni. Oameni. Aceste ființe care, paradoxal, nu au nicio însemnătate și, totuși, ele înseamnă tot.

Scriu la acest text de 2 săptămâni, 5 zile, 4 ore, 23 de minute și 7 secunde. Timp în care, esența mea s-a deformat de 50 de ori. Fiecare zi e o transformare de la esență și fiecare secundă e un impuls care schimbă sau conservă. În maxim un minut viața noastră se poate transforma în eșec sau victorie. Suntem o loterie a Universului. Suntem atracție și distracție. Trăim fiecare secundă sub imperiul riscului. Poate mâine ne vom goli de viață. Sau, poate, de mâine, vom fi mai plini de ea ca niciodată.

Incertitudinea e cea care ne ajută să simțim că prin venele noastre clocotește viața. Incertitudinea e care care ne demonstrează că inimile noastre sunt atât de plăpânde încât se pot oricând opri din a șopti viața. Tic-tac, tic-tac. Șoapte de existență. De certitudine. Că suntem încă aici. Șoapte atât de șoptite încât le auzim rar, foarte rar, prea rar. Doar atunci când viața ține mortiș să ne aducă aminte că depindem de un motor fizic. De o carapace care, vrând nevrând, e doar un strat de carne sub care se ascund existențe. Un Univers întreg de existențe iluzorii. Un strănut Universal. Care poate oricând să ne transforme în nimic sau tot.

Oricât ai crede că te stăpânești pe tine însuți, lumina care se odihnește sub straturile de epidermă care îți protejează carapacea fizică, oricât ai crede că ești invincibil în cunoștințele tale, mâine, peste o oră sau un minut, oricând, totul se poate nărui. Valorile, principiile, tot ceea ce ne definește și despre care spunem că este depozitat în neuronii care ne formează creierii, toate acele informații pot fi distruse cu un singur Moment. Nu există om, esență de lumină depozitată în mușchi, oase, inimi și zgârci să nu poată fi manipulat înspre inexistență voluntară.

Dispariția poate însemna, deopotrivă, dispariție sau apariție. Sfârșit sau început.

Un om care pleacă poate aduce alți oameni în jur sau îi poate îndepărta pe toți. Un om care pleacă poate accentua existența în durerea ei primordială sau poate alina. Atunci când pleci, nu pleci doar tu. Pleacă și speranța. Iar, o dată cu ea, pleacă și viața. Care se poate reîntoarce. Sau nu. Știu oameni pentru care speranța și viața nu s-au mai întors. Și care se strecoară morți prin viață, în carapacea lor de carne care putrezește zilnic, se transformă în cangrenă sufletească, până într-o zi, când le va fi dat să nu mai pășească deloc. Și știu oameni care au primit speranță și viață și care simt cum le bate sufletul în piept. Minut de minut, tic-tac, tic-tac, inspiră visuri, expiră realizări. Loterie. Atât!

Suntem o pudră de atomi care plutesc prin Universul Creației. Suntem pudră de speranță, pudră de iluzii, de incertitudini. De nimic concret, pentru că concretul este palpabil, adevărat, fizic în Universul care ne înconjoară. E cert, sigur, constant. E ceea ce ne lipsește nouă, speciei care ține morțiș să inventeze definiții pentru lucruri care nu există și nu pot fi atinse.

Suntem pudră, praf, pulbere de neant. Suntem un experiment eșuat. Și, totuși, continuăm să existăm. Să insistăm. Să ne târâm în dormitorul Pământului, să îl atingem pe față, să ne plimbăm pe pielea lui, să îl deranjăm. Ca niște gândaci de bucătărie care îngrețoșează și declanșează cutremure de furtuni emoționale. Asta face și Universul atunci când îl gâdilăm noaptea. Se scutură, pleznește, urlă, lovește. Atunci când suntem praf, e mai ușor să fim zdrobiți. Iar când întreaga noastră existență este doar grăunte de nisip, pietrele din jur ne vor spulbera.

Suntem pudră de emoție într-un Univers care nu știe ce e furia, tristețea, fericirea, durerea. Pentru că ele nu există în sisteme perfect echilibrate. Doar în trupuri pline de pulbere pot exista îndoială, regret și incertitudine.

Niciun nebun nu va crede că e nebun, așa cum niciun om care se crede deștept nu va recunoaște vreodată că e prost. La asta se rezumă Specia Umană. La o adunătură de proști care cred că sunt deștepți într-un Univers atât de echilibrat încât conceptul de emoție nu există. Suntem praf și pudră. Pudră de neșansă, de eșec, de neant.