Lăsați copiii să urle cu mine!

Întreaga viață căutăm să ne apropiem de oameni care au trăit aceleași lucruri pe care le-am trăit și noi. Care au auzit aceleași țipete. Care au văzut aceleași traume. Care au simțit aceleași goluri.

Până într-o zi în care ajungi la concluzia că nu există om care să fi trăit fiecare secundă pe care ai trăit-o și tu. Și și dacă ar fi trăit-o, ar fi perceput-o diferit.

Gândim diferit. Simțim diferit. Urlăm diferit.

Urlăm

Întreaga viață ne urlăm durerea. Iar atunci când murim, niciun sunet nu rămâne să spună că am fost aici și am urlat.

Am urlat nepăsarea. Am urlat durerea. Am urlat trauma. Am urlat nepotrivirea și, mai ales, am urlat acele momente în care am sperat că, în sfârșit, ne-am găsit urletul pereche, pentru ca după un timp să ajungem la concluzia că urletele noastre nu sunt pe aceeași frecvență. Am urlat și urlăm, dar toate acele țipete sunt doar în noi.

Urlăm!

Am vrea să urlăm fericirea. Să ne urlăm din tot sufletul iubirea. Să urlăm neputința și incertitudinea. Să țipăm în frecvențe „Munchice” ceea ce simțim. Asumat. Intens, deplorabil de puternic. Să urlăm atât de tare încât să ne țâșnească lacrimile din orbite. Doar că atunci când ne vine să țipăm, vine societatea și urlă la noi. Urlă să tăcem. Să nu mai spunem nimic. Să înghițim urletele. Să le închidem în cufere zidite de traume. Să fugim. Să fugim în tăcere. Să șoptim fiecare pas care se îndepărtează de potențialul oamenilor care ar putea să ne salveze. Să înghițim speranța, să o nimicim, să o descompunem în bucăți distruse de acidul care ne protejează de durerea care se naște din urletele suferinței.

Închide ochii

Cum ar fi să îți imaginezi că ai încredere deplină?

Cum ar fi să lași viața să te cuprindă, să te pătrundă? Să o lași să urle din tine tot ceea ce există în jur? Să te posedeze de dureri, suferințe, iubire, fericire, siguranță, confort, liniște agitată de strigătele inimii care bate constant, 24/24, cu putere, pentru alții, pentru toți cei care respiră în jurul tău și îți fură grame de oxigen, grame de oxigen arse de urletele care plutesc în jur?

Cum ar fi să ne urlăm plămânii din toate puterile noastre?

Să țipăm că nu e bine. Să țipăm că e fericire. Să țipăm că nu mai putem. Să țipăm că mai vrem.

Aș vrea să putem să vorbim răspicat. Să avem acest drept uman de a urla. Atunci când vrem, cum vrem, despre ce vrem. Să văd oameni care merg liniștiți pe stradă și apoi, brusc, urlă. Urlă tot ce le vine în mintea încețoșată de manipulare, control, capitalism, stereotipuri.

Să urlăm toate nedreptățile. Să le strigăm din răsputeri, să nu mai fie nevoie doar să le arătăm cu degetul, apoi să ne întoarcem acasă acolo unde încă e cald și confortabil. Să putem striga de fiecare dată când cineva rostește o nedreptate. Să urlăm la cei care cred că traumele ne întăresc. La cei care cred că dacă cineva te critică e bine intenționat și tot ce vrea să facă e să te ajute pentru că ai o problemă. Pe care ar trebui să o rezolvi în tăcere. Fără să crâcnești. Fără să ai dreptul să te aperi prin urlete, vorbe, dureri, țipete. Fără să ai voie să spui că ești așa nu pentru că ai ales să fii așa, ci pentru că așa te-ai format. Ca să te protejezi de urletele din mințile celor care te înconjoară.

Urlă!

Urlă cu putere!

Spune tot!

Țipă-ți neputința! Nu îți garantează că vei câștiga capacități misterioase. Dar te descarcă de durere. De conștientizarea neputinței. De declin. De suferință. De dorința de a fi în solitudine, cât mai departe de oamenii care nu au avut răbdare să te audă cum urli.

Ne naștem urlând. Încă din prima secundă ne țipăm în dureri atroce neputința. Durerea de a nu avea dreptul de a alege. Ne trăim viața în dureri tăcute. Din aceleași neputințe și interziceri de a alege. Murim știind că nu noi am ales pentru noi. Că nu am avut nici măcar șansa să ne spunem durerea. Să urlăm, Să țipăm. Să lovim în incompetență, să o facem una cu pământul, să prindem suflete de umeri și să le scuturăm puternic. Poate, poate, se vor trezi și vor înțelege. Nu doar că au voie să urle, că e în natura noastră să o facem, cât că vor înțelege că au posibilitatea de a alege.

Liniște!

Când de Crăciun, tot ce auzi sunt urlete. Când fericirea îți este țipăt. Când privești cu neputință cum oameni dragi se înjură. Cu patos. Și durere în glas. Când toate se opresc. Când secundarul nu mai mișcă pe cadran. Când reușești să oprești timpul în loc. Atunci e momentul fericirii absolute. Momentul în care nimic nu mai contează. În care orice sunet defazat, țipător, deranjant, dispare.

E momentul în care te așezi tu cu tine. Și în care privești spre nicăieri, iar acel nicăieri se simte bine. Se simte în siguranță. Se simte departe de oameni care nu înțeleg.

Acela e momentul în care nu mai cauți oameni care au trăit aceleași secunde ca tine. Oameni care nu au experimentat viața la fel ca tine. Oameni pentru care traumele sunt doar povești citite în cărți cumpărate din talcioc. Liniștea e momentul în care nu mai cauți. Pentru că ai găsit. Iar când ai găsit, nu mai simți nevoia să îți urli golurile, neputințele, neajunsurile.

Uneori, recunosc, îmi doresc să fiu proastă. Să simt viața așa cum o simt oamenii care trăiesc viața ca pe un șir de evenimente impuse inconștient de societate. Oameni care se nasc, merg la școală, cunosc un om, se leagă de el printr-o hârtie, nasc alți oameni care să trăiască același ciclu nesfârșit de limitări, apoi mor și e bine. Și atât. Aș vrea să fiu un om a cărui viață se rezumă doar la: „S-a născut, a trăit, a murit”. Și atât.

Dar cum poți fi prost într-o lume de deștepți dacă deștepții nu pot trăi într-o lume de proști?

Cum poți tăcea când știi că tăcerea naște urlete adânci?

Cum poți să îți reduci viața la un șir nesfârșit de evenimente care, atunci când va fi să îți dai ultima suflare, nu vor mai conta?

Cunosc atât de mulți oameni care au trăit în van și au murit fără să lase nimic în urmă. Și, totuși, aceia sunt oamenii de la care am învățat cele mai multe lucruri. Am învățat să urlu, chiar dacă doar în mine. Am învățat să contez pentru mine. Am învățat că singurul lucru pe care îl lăsăm în urma noastră nu sunt amintirile pe care le retrăiesc cei care ne-au fost alături în ultimele momente, ci simplul gest că am fost. Doar atât și asta contează sub pietrele funerare care stăpânesc dealurile conduse de cei care nu mai sunt printre noi și ale căror trupuri pline de viermi le respectăm și ne închinăm lor mai mult decât am făcut-o în momentele în care carnea care se odihnește printre descompuneri era vie, plină de dorințe, neputințe și urlete pe care nu le-am auzit.

Am surzit

Nu auzim. Asta pantru că, probabil, sunetele care contează călătoresc pe frecvențe străine de noi. De aceea, probabil, nici nu mai urlăm. Pentru că nu mai e nimeni să audă. Nici măcar noi înșine nu ne auzim când urlăm.

Am orbit

Nu vedem. Nu vedem culorile oamenilor care ne înconjoară. Nu vedem unduirile trupurilor care ne povestesc urlete și tăceri. Nu vedem, probabil pentru că toate acele culori sunt mult prea intense pentru vederea noastră.

Nu mai suntem noi

Nu știm să atingem. Să gustăm. Să mirosim. Să luăm un om în toată esența lui. Să îl unduim printre simțuri. Să îl lăsăm să se manifeste. Să urle sau să stea în tăcere. Să privească sau să țină ochii închiși. Să fie el. Om născut din om care la naștere a urlat așa cum urlăm cu toții șocul neputinței. Și care, azi, urlă în tăcere. Să îl lăsăm să urle lângă noi cu încredere, fără frică că ne va răni. Să știm că urletele nu sunt pentru noi, ci pentru nedreptăți. Să putem accepta fără să ne teleportăm în lumi copilărești când urletele se transformau în plimbări reci pe străzile tăcute ale renunțării. Nu știm și nu am știut niciodată să ne găsim urletul pereche!