Lăsați copiii să urle cu mine!

Întreaga viață căutăm să ne apropiem de oameni care au trăit aceleași lucruri pe care le-am trăit și noi. Care au auzit aceleași țipete. Care au văzut aceleași traume. Care au simțit aceleași goluri.

Până într-o zi în care ajungi la concluzia că nu există om care să fi trăit fiecare secundă pe care ai trăit-o și tu. Și și dacă ar fi trăit-o, ar fi perceput-o diferit.

Gândim diferit. Simțim diferit. Urlăm diferit. Urlăm

Întreaga viață ne urlăm durerea. Iar atunci când murim, niciun sunet nu rămâne să spună că am fost aici și am urlat.

Am urlat nepăsarea. Am urlat durerea. Am urlat trauma. Am urlat nepotrivirea și, mai ales, am urlat acele momente în care am sperat că, în sfârșit, ne-am găsit urletul pereche, pentru ca după un timp să ajungem la concluzia că urletele noastre nu sunt pe aceeași frecvență. Am urlat și urlăm, dar toate acele țipete sunt...