Poate totul e doar o lecție despre cum să ne recunoaștem dintr-o privire, să ne uităm unii în ochii celorlalți și să facem cunoștință cu suflete, nu cu oameni. Poate că atunci când am învățat să citim cuvinte pe buze a fost doar un prim pas spre lecția cu adevărat valoroasă, aceea în care să învățăm să citim iubirea și ura pe pupile dilatate. Poate că fiecare nuanță de albastru, verde, negru sau căprui este o poartă către culoarea adevărată a sufletului care ne ghidează prin Univers. Poate că esența noastră va fi mai vizibilă așa, pentru că nu se va mai putea ascunde în spatele zâmbetelor false, acoperite de frică. Poate așa vom începe să recunoaștem mai ușor ochii care plâng și ochii care râd. Poate așa vom prinde curaj să începem să vorbim privind în ochi și poate că după toate astea, cei care nu au vorbit niciodată cu sinceritate nu vor mai putea să își ascundă minciuna după buze.

Poate peste câteva luni va dispărea răutatea și egoismul. Poate că cei care își doresc să rănească se vor opri atunci când privirea lor se va întâlni cu privirea celor slabi. Poate că oamenii nu vor mai lovi sau poate nu vor mai rosti cuvinte dureroase. Poate așa vom învăța să vedem în profunzime sufletele ascunse în spatele globului ocular. Și poate că acolo, după nervul optic, vom descoperi un Univers pe care nimeni nu l-a vizitat până acum.

În spatele privirii se adăpostesc toate gândurile noastre. Gânduri pe care buzele nu au reușit niciodată să le rostească sau să le descopere. Și atunci, dacă ascundem buzele, privirile vor învăța să se sărute sincer. În profunzime. Cu adevărat.

Toate astea au un scop și tot ce e important nu e așezat niciodată pe buze. Chiar dacă buzele vor putea întotdeauna rosti lucruri pe care nu le simțim cu adevărat, cuvintele nu vor mai conta atunci când vom învăța să vorbim în tăcere. Poate că după mult prea multe luni în care ne-am ascuns vorbele în spatele unor măști, vom învăța să citim fiecare grimasă a ochiului, fiecare încruntare. Poate vom învăța să iubim ridurile formate de la prea mult zâmbet și fericire, riduri al căror cuib s-a refugiat în colțul ochilor. Sau poate vom învăța să citim dramele și traumele adunate în cearcănele de sub pleoapele îngreunate. Și poate așa, oamenii nu se vor mai sinucide pentru că îi vom opri la timp. Poate fiecare lacrimă se va opri în măști de protecție și va înceta să mai hrănească buze, iar durerea va învăța să se oprească la timp, să nu mai lovească atât de tare.

Poate ar fi bine să mai păstrăm măștile pe buze. Măcar puțin. Pentru că chiar dacă vom scăpa de boala care ne-a obligat să ne acoperim fețele, un virus a rămas. Virusul neștiinței de suflet. Virusul care adoarme inima și trezește gura. Virusul care pune lacăt pe suflet și îl ascunde în spatele cuvintelor grele. Poate ar trebui să învățăm să vorbim mai puțin și să ne privim mai mult. Să ne privim cu adevărat, să ne descoperim esența în câțiva centimetri de epidermă. Poate ar fi bine să ne mai oprim din când în când, să ne amintim ce înseamnă să atingi și să privești fără să vorbești. Să ne amintim cum, chiar dacă punem lacăt pe buze, privirea nu va tăcea niciodată. Iar dacă vom învăța să o ascultăm, poate vom fi mai aproape de uman și mai departe de animal. Poate că e de bine.