Să nu plângi. Să nu îndrăznești. Ai voie să-ți lași sufletul să plutească în derivă prin mări înspumate de tristețe. La naiba, ai voie chiar și să-ți ciuruiești inima cu cuțite modelate din litere mucegăite. Ai voie orice atâta timp cât nu plângi cu voce tare. Fă ce vrei în interiorul tău. Zbate-te, rupe-te, distruge-te. Sinucide-te. Dar niciodată, niciodată să nu plângi.

Să nu plângi. Să nu îndrăznești. Să nu scoți din tine niciun sentiment pe care legile îl consideră indecent. Să nu iubești.

Să nu plângi. Să nu verși vreo lacrimă atunci când mintea îți este înecată de negură. Să nu îndrăznești.

Să nu plângi.

Batalionul Durerii

Nori plini de scâncete se adună la orizont. Așezați în formație perfect aliniată milimetric, se lasă purtați de adierea agoniei. De departe, neuronii așezați cu migală în materia cenușie, încep să se agite neliniștiți. Într-o nepăsare cruntă, vaporii de mâhnire se apropie cu rapiditate de asfaltul minții. Din ei începe să picure mocănesc Ideația. Fulgerele anxietății încă nu sunt prezente, chiar dacă mirosul lor plutește greu în aer.

Furtuna

Niciun gând nu străbate șoseaua creierului înghețat de angoasă. Dacă cu câteva clipe în urmă cărările minții erau îmbrățișate de speranță, acum sunt dominate de un rece paralizant. Întunericul cortexului e singurul care mai pune stăpânire pe golul cuprinzător al minții. Iar pentru o secundă, toate gândurile par că și-au găsit refugiu în cotloanele tâmplelor găurite de clipele trecute. Ascunse sub plafonul găurit al rațiunii, multe dintre ele știu că vor fi înghițite în tăieturi adânci de Ideație.

Pentru cele sortite extincției, spărturile abisului de deasupra lasă loc picăturilor de suferință să se strecoare la ele. Stropii ce călătoresc cu repeziciune spre ele, le ard pielea și le-o ciopârțesc prin tăieturi fine, usturătoare, puroiate de bolboroseli încinse.

Degeaba s-au ascuns de frică să nu fie plouate de chin. Degeaba au încercat să-și protejeze carapacea ruginită. Nu au scăpat de atingerea ororii, de sfâșierea fericirii din ele.

Fuga în neant

Atingerea chinului naște în gânduri tresăriri incontrolabile. Impulsuri de agonie se strecoară prin sistemul nervos, coborând cu o viteză amețitoare în sufletu-i neputincios de mic. Ca un dat înscris în destin, singura mișcare a gândurilor e înspre afară, pe șoselele minții, unde nu le mai rămâne decât să cutreiere cotloane întunecate și reci. Așa că, ucise de ploaie, își părăsesc acoperișul găurit, adăpostul ce trebuia să le ofere protecție în fața dureri și care, pentru a nu știu câta oară, a dezamăgit cumplit. Și rătăcesc confuz prin ploaia acidă, lăsând stropi de țipete să le găurească lacrimile.

Mii, zeci de mii de gânduri străbat și fug în urlete amețitoare șoselele ude de mâhnire. Din cer nu mai curge durere, iar asfaltul emană vapori de suferință. Umezeala cuprinde pereții tâmplei într-o îmbrățișare macabră. Vacarmul durerii născute din gândurile haotice copleșește ultima șansă la viață. În aer plutește miros de moarte. Încet, din angoasă, gândurile se aruncă în hăul suferinței, se mușcă, se taie, se spânzură de speranță și mor. Iar la final, după ce au rătăcit tensionat și schizoid pe șoselele minții, nu mai apucă decât să urle un țipăt scurt, apocaliptic, Ideatic.

Liniștea falsă

Pe drumul prăfuit spre final, zeci de gânduri îmbrăcate în veșminte negre pășesc apăsat. Pe pielea lor e imprimat un zâmbet crud, învingător, absurd. Au scăpat de strânsoarea morții, iar asta le aduce un gram de fericire, cât să se bucure că nu au fost ele cele picurate de moarte. În paradoxul fericirii false, gândurile rămase în viață își cară pe brațe suratele căzute. Le-au adunat de pe străzi, aproape dezintegrate, cu pielea plină de viermi negri și apăsători. Le-au curățat de suferință și le-au lipit pe față masca fericirii. Nici urmă de țipăt scurt nu a mai rămas dovadă a pieirii lor.

În cimitirul gândurilor apuse nu există nicio urmă de agonie, suferință sau anxietate. Mormintele sunt lumină ce emană fericire. O fericire falsă, ascunsă de frica furtunii de mâine. Impostoare ale extazului adevărat, gândurile rămase vii știu că într-o zi vor avea același destin, că ultimele lor clipe vor fi îmbrățișate în panică și teroare. Și că fix după ce nu vor mai exista, vor fi învăluite în zâmbete moarte, cusute cu fir de mătase albă.

Și oricât s-ar revolta vreun gând rămas viu, oricât ar vrea ca realitatea morții să fie neatinsă de măști, să poată simți durerea, niciun gând nu îndrăznește să șoptească lacrimi. Pentru că știe că nu are voie să plângă, să îndrăznească măcar. Nici el, cel viu, nici el, cel pierdut în Ideație.