De aproape două milenii, cam de când
se prindeau temeinic la Dunărea de Jos rădăcinile acestui popor,
Biserica ne veghează, ne ține treji, ne protejează și ne pătrunde
cu lumina ei. Biserica noastră, ca și Mântuitorul, are - după
umila opinie a unui mirean - dublă natură, divină și umană în
același timp. Nu este menirea mea de a sublinia aici natura divină
a Bisericii, dar voi spune ceva despre statutul său de instituție
divină așezată în societate, în comunitate și despre unicitatea
misiunii sale între misiunile celorlalte instituții. Toate
instituțiile omenești, de la stat, guvern, parlament,
monarhie/președinție până la învățământ, sănătate, justiție,
armată, cultură etc., ne ajută să trăim ca oameni între oameni, cu
respectul unor reguli elementare. Biserica noastră Ortodoxă face
același lucru, dar și ceva - fundamental - în plus: ne dă
încrederea în statutul de ființe alese, create „după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu”, căzute în păcat, dar pasibile de a fi
iertate și ridicate iarăși la nemurire. Biserica ne ajută zi de zi
să ne pătrundem de duhul nemuririi, să-L căutăm, să-L găsim și să-L
preamărim pe Domnul, Care este „calea, adevărul și viața” și fără
de Care ne prăbușim la starea de țărână, fără să mai avem deschis
drumul spre mântuirea sufletului. Prin aceasta, Biserica este
însăși lumea sau lumina lumii, cu toate articulațiile sale și cu
toate celelalte instituții
îngemănate.
Biserică și
neam
Fiind de-a
dreptul lumea, „mireasa Mântuitorului”, Biserica noastră Ortodoxă
este universală. Ea nu face distincție între ființele umane de
oriunde, care sunt deopotrivă „robii” lui Dumnezeu de jos și
creațiile supreme ale lui Dumnezeu de sus. Dar așa cum universul,
deși este unul, nu poate fi cuprins deodată, ci se lasă cunoscut și
organizat pe părți și pe segmente, nici Biserica, în ipostază de
instituție pământească, nu poate cuprinde, în același timp și în
același spațiu, toate neamurile, toate „gințile”, toate națiunile
și toate regiunile sau țările pământului. De aceea, s-au născut
Bisericile naționale și autocefale, care-i cuprind - împreună și
separat, concomitent - pe ruși, pe români, pe greci, pe bulgari, pe
sârbi, alături de multe alte neamuri. Sunt astăzi - în această
lume postmodernă, dezorientată și temătoare de „sfârșitul istoriei”
(Francis Fukuyama) - eseiști care vor să veștejească Bisericile
naționale, pornind de la o falsă dilemă: pot exista Biserici
naționale dacă lumea este universală? Este ca și cum ne-am întreba
dacă pot exista arbori din moment ce există păduri! Chiar și în
științele exacte se știe, de câteva milenii, că armonia întregului
se naște din toate elementele acestuia. Și totuși, sintagma
„Biserică națională” le trezește unora un impuls de respingere.
Uneori, această atitudine este motivată de faptul că în numele
națiunilor (prea orgolioase și egoiste) și al Bisericilor (prea
cantonate național și confesional) s-au purtat războaie sângeroase.
Este drept, la prima vedere. Dar războaie sângeroase s-au purtat și
în numele iubirii (Războiul troian), al libertății (Războiul de
emancipare a coloniilor americane), al „libertății, egalității și
fraternității” și democrației (Marea Revoluție Franceză), al
monarhiei, al republicii etc. și nimeni nu s-a gândit să condamne,
de aceea
șide
plano,
iubirea, libertatea, egalitatea, frăția, democrația, monarhia sau
republica. Pretexte pentru declanșarea războaielor au fost multe
pe lumea asta, dar noțiunile și realitățile invocate ca pretexte
nu au nici o vină în sine. Națiunile nu au purtat războaie după
voia lor, ci după voia conducătorilor lor, dintre care unii erau
rătăciți. Bisericile naționale au găsit cu cale să apere națiunile
lor, să le protejeze, să le îmbărbăteze și să le scoată la liman,
întru numele Domnului. Se poate ca unii reprezentanți ai
națiunilor și ai Bisericilor lor să fi greșit, dar greșeala este
omenească. Cine este om și nu
greșește?
Recunoștință
Bisericii Ortodoxe Române și slujitorilor
săi
În acest context general, îngăduiți-mi
să remarc, în calitate de istoric, rolul fundamental al Bisericii
Ortodoxe Române, sesizabil din vremuri imemoriale (când organizarea
sa nu avea rigoarea din secolele și deceniile mai recente), în
păstrarea ființei poporului nostru. Prin cele șapte taine și cele
zece porunci, prin rugăciunile cotidiene, prin slujbele curente,
prin prezența sa permanentă în ritualurile trecerii noastre prin
această lume (care este „umbră și vis”) - Botez, Cununie,
Înmormântare - Biserica ne-a păstrat oameni și români. Cărțile
sfinte și istoria ne arată că omenirea nu poate exista fără
„neamuri”, adică fără popoare. Susținând poporul român de-a lungul
secolelor, Biserica noastră a susținut omenirea. În anii din urmă,
de învălmășeală și de rătăcire, de sumețire și orgoliu, de sfidare
a vieții și a lumii, Biserica a păstrat dreapta cumpănire și ne-a
ținut împreună, oriunde am trăi ca români, rătăciți în această
lume. Pentru aceasta, la cei zece ani de patriarhat ai
Preafericitului Părinte Daniel, se cuvine - după datină și cuviință
- să înălțăm un imn de mărire Bisericii Ortodoxe Române și
slujitorilor săi, veghetori lucizi, prin asigurarea binelui
națiunii române, asupra stării întregii
omeniri.
Sursa: Ziarul
Lumina
