Evanghelia
Marcu 2,
1-12
În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în
Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată
s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii,
iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El,
aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând
ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul
casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care
zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis
slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo
unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor:
Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte
păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu
duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi
acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului:
Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău
şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta
păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi
patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi
patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi
uimiţi.
Ioan 10,
9-16
Zis-a Domnul: Eu sunt uşa: De va intra cineva prin
Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul
nu vine decât ca să fure, să înjunghie şi să piardă. Eu am venit ca
oile Mele viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt Păstorul cel
bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile Sale. Iar cel
plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când
vede lupul venind, lasă oile şi fuge; iar lupul le răpeşte şi le
risipeşte. Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă
de oi. Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ale Mele Mă
cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi
sufletul îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul
acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul
Meu şi va fi o turmă şi un păstor.
Sfântul Nicolae Velimirovici
– Predică la Duminica a II-a din Post (a
Sfântului Grigorie Palama) - Vindecarea slăbănogului din
Capermanum
Duminica trecută am auzit Evanghelia despre
minunata tărie a marii şi atotputernicei lui Hristos prezenţe.
Natanael, care punea la îndoială cuvântul apostolului Filip cum că
în lume ar fi apărut Mesia şi acesta este lisus din Nazaret, acest
Natanael (chiar el) aflându-se în faţa Domnului însuşi, L-a
recunoscut pe dată şi L-a mărturisit Fiu al lui Dumnezeu şi împărat
al lui Israel. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte de strădania cea
mare şi de lupta pe care o duce omul cu adevărat credincios ca să
ajungă în faţa lui Hristos.
Patru bărbaţi duc pe un altul, rudă de-a lor sau
prieten, bolnav de paralizie. îl cară cu tot cu patul pe care zace,
omul fiind cu totul slăbănog şi neajutorat. în zadar au încercat
să-şi facă loc prin mulţime ca să ajunaălângă domnul şi, dând greș
așa, ei încearcă altfel: cațără pe acoperişul casei, îl desfac şi,
cu mare truda, coboară pe acolo patul pe care zace bietul om, până
ce acesta se odihneşte la picioarele minunatului Vindecător.
Aceasta a fost măsura credinţei lor în
Hristos.
Şi văzând lisus credinţa lor, i-a zis
slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Domnul nu le-a
auzit din cuvinte credinţa, ci a văzut-o. Vederea Lui, care
pătrunde în cele mai ascunse adâncimi ale inimii, a privit la marea
lor credinţă. Iar cu ochii trupeşti le-a văzut strădania de a-l
aduce pe bolnav în faţa Lui. Credinţa lor se vădea Domnului şi
trupeşte şi duhovniceşte.
I se vădea totodată şi necredinţa cărturarilor
aflaţi de faţă. Aceştia cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte
Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai
unul Dumnezeu? Domnul, cunoscând cu duhul Lui, că aşa cugetau ei
în sine, a prins să-i mustre cu blândeţe: De ce cugetaţi acestea în
inimile voastre? Domnul, cu pătrunderea pe care o are, citeşte în
inimile prihănite tot atât de uşor ca şi în cele curate. Aşa cum a
văzut inima cea curată şi fără vicleşug a lui Natanael, vede şi
inimile necurate şi pline de viclenie ale cărturarilor. Şi, ca să
le arate acestora că are putere şi asupra trupurilor şi asupra
sufletelor, putere şi să ierrte păcatele şi să tămăduiască boala,
Domnul îi spune paraliticului: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi
la casa ta. La porunca dată cu atâta tărie, bolnavul s-a sculat
îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau
toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am
văzut niciodată.
Priviţi numai ce minunate puteri arată, dintr-o
singură dată, Domnul:
El pătrunde inimile oamenilor, vede credinţa unora
şi viclenia altora.
El iartă sufletului păcatul, vindecându-l şi
curăţindu-l de izvorul slăbiciunii şi al bolii
sale.
El însănătoşeşte trupul bolnav şi slăbănogit cu
tăria cuvintelor Sale.
O, mare şi înfricoşată, minunată şi tămăduitoare
este prezenţa Dumnezeului Celui Viu! Dar trebuie mai întâi să
ajungem să stăm în faţa Lui. Este lucrul de căpetenie pe calea
mântuirii: să vii cu credinţă în faţa Domnului, să-I simţi
prezenţa. Câteodată Domnul însuşi vine şi îşi dezvăluie în noi
prezenţa-I plină de har, aşa cum a venit la Marta şi Maria in
Betania, aşa cumi-a apărutpe neaşteptate apostolului Pavel în drum,
iar celorlalţi apostoli la Marea Galileii, şi la Emaus, şi în odaia
cuuşi încuiate, şi Mariei Magdalena în grădină, şi multor sfinţi în
visuri şi vedenii. Câteodată, omul e adus de alţii în faţa lui
Hristos, cum l-a adus Andrei pe Simon Petru, şi Filip pe Natanael,
şi cum urmaşii apostolilor, propovăduitorii credinţei, au adus la
Hristos mulţime nenumărată de oameni. Câteodată, în sfârşit,
oamenii se luptă singuri să ajungă la Domnul, ca aceşti patru care
au rupt acoperişul spre a-l coborî pe slăbănog înaintea Domnului.
Acestea sunt cele trei feluri în care oamenii ajung în faţa
Domnului. Să ne silim şi să ne luptăm ca să ajungem în faţa
Domnului, şi ca Dumnezeu să ne îngăduie lângă El, luminându-ne cu
prezenţa Sa. Noi avem a străbate aceste trei căi luându-le altfel
la rând: trebuie mai întâi să facem tot ce putem ca să ajungem în
faţa Domnului; apoi trebuie să urmăm drumul pe care ne duce sfânta
şi apostolica Biserică, părinţii şi învăţătorii ei; şi, pe urmă, să
aşteptăm cu rugăciune şi cu nădejde ca Dumnezeu să ne aducă la Sine
şi să ne lumineze cu prezenţa Sa, să ne dea tărie, să ne vindece,
să ne mântuiască.
Cât de mari trebuie să fie strădaniile noastre de
a ne face drum până la Domnul se vede din pilda acestor patru care
nu s-au dat în lături să se caţere pe acoperiş, fără să le fie
frică sau ruşine, numai ca să-l poată lăsa pe prietenul bolnav
înaintea Domnului Celui Viu. Pilda aceasta de stăruinţă seamănă —
dacă nu chiar o întrece — cu cea a văduvei care supăra pe
judecătorul cel nedrept cerându-i mereu să-i facă dreptate faţă de
un potrivnic (Luca 18,1-5). Iată ce înseamnă să împlineşti porunca
Domnului care este a striga ziua şi noaptea către El Se dovedeşte
astfel şi adevărul unei alte porunci: Bate, şi ţi se va deschide
(Matei 7, 7). Este, în sfârşit, lămurirea straniilor cuvinte ale
lui Hristos: Împărăţia cerurilor se ia cu silinţa şi silitorii o
răpesc pe ea (Matei 11,12). Domnul cere aşadar celor ce-L urmează
să facă tot ce le stă în putere, să se silească, să lucreze câtă
vreme mai au lumină, să se roage necontenit, să ceară, să caute, să
bată, să postească, să facă faptele milosteniei fără să le numere —
toate acestea să le împlinească spre a li se deschide împărăţia
cerurilor: marea, înfricoşata, de viaţă dătătoarea lui Dumnezeu
prezenţă. Privegheaţi dar în toată vremea, rugându-vă, spune
Domnul, ca să vă învredniciţi a scăpa de toate cele ce au să vină
şi a sta înaintea Fiului Omului (Luca 21, 36). Priveghează şi
păzeşte Inima ta, ca sănu se lipească de pământ; veghează asupra
gândurilor tale, ca să nu te ducă departe de Dumnezeu; ia aminte la
lucrul tău, ca să îți înmulţeşti talantul, iar nu să-l împuţinezi
şi să-l pierzi; păzeşte zilele tale, ea să nu vină pe nepregătite
moartea peste tine şi să te găsească în păcate. Aceasta este
dreapta noastră credinţă: lucrătoare, rugătoare şi veghetoare,
pătrunsă de lacrimi şi trudă. Nici o credinţă nu cere ca a noastră
atâta strădanie din partea omului ca să se poată acesta înfăţişa
înaintea Fiului lui Dumnezeu. Lumea întreagă este chemată la
această strădanie, dar credincioşilor Săi Mântuitorul o cere anume,
iar Biserica le-o repetă prin vremuri, din neam în neam, înălţând
icoana mulţimii ce creşte mereu a luptătorilor duhovniceşti care
au împlinit legea lui Hristos şi s-au învrednicit de negrăită slavă
şi putere în cer şi pe pământ.
Dar să nu ne înşelăm crezând că strădaniile
noastre aduc după ele de la sine mântuirea. Să nu ne închipuim că
ar putea omul, străduindu-se, să ajungă prin proprie silinţă în
faţa Dumnezeului Celui Viu. Fără voia lui Dumnezeu nici un muritor
nu poate sta înaintea feţei Sale. Pentru că Domnul, care ne-a
poruncit silinţă şi strădanie, spune în alt loc: Când veţi face
cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că
am făcut ceea ce eram datori să facem (Matei 17,10). Şi în altă
parte: Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl
(Ioan 6, 44). Şi iarăşi: Fără Mine, nu puteţi face nimic (Ioan 15,
5). Şi iarăşi, în alt loc: Prin har sunteţi mântuiţi (Efeseni 2,
5). Ce să mai spunem după toate acestea? Să spunem că toată
strădania noastră e în zadar? Să ne lăsăm în jos mâinile, a
neputinţă, aşteptând ca Domnul să ne ia, cu puterea Sa, şi să ne
aşeze în faţa-I? Zice proorocul Isaia: ... toate faptele dreptăţii
noastre ca un veşmânt întinat (Isaia 64, 5). Vom lăsa deoparte
orice silinţă? Dar oare, făcând aşa, nu ne vom asemăna slugii care
a îngropat talantul în pământ, pentru care faptă i-a strigat
stăpânul: Slugă vicleană şi leneşă ! (Matei 25, 26)? Să fim
chibzuiţi, să ne silim a împlini poruncile cele limpezi ale
Domnului. Noi ne silim, iar lui Dumnezeu singur îi stă în putere
să binecuvânteze strădania noastră şi să ne aducă în faţa Sa.
Apostolul Pavel a arătat limpede lucrul acesta: Eu am sădit, Apolo
a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte
nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească
(1 Corinteni 3, 6-7). Totul, aşadar, e în mâna lui Dumnezeu: stă în
puterea, în înţelepciunea, în mila Lui. Noi trebuie să sădim şi să
adapam, şi nu putem să ne abatem de la această îndatorire fără să
cădem în primejdia veşnicei pierzanii.
Datoria lucrătorului e să sădească şi să ude, dar
de puterea şi de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu depinde dacă
sămânţa prinde sau nu prinde rădăcină, creşte sau nu, aduce sau nu
aduce roade.
Datoria savantului e să cerceteze şi să caute, dar
depinde de puterea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu dacă
i se va dezvălui cunoaşterea.
E datoria părintelui să-şi crească în frica lui
Dumnezeu copilul, dar depinde de puterea, de înţelepciunea şi de
mila lui Dumnezeu viaţa acestui copil.
E datoria preotului să înveţe, să îndrumeze, să
îndrepteze pe credincioşi, dar depinde de puterea, de înţelepciunea
şi de mila lui Dumnezeu dacă strădania lui
rodeşte.
E datoria noastră a tuturor să ne silim şi să
facem totul ca să fim vrednici să stăm în faţa Fiului lui Dumnezeu,
dar depinde de puterea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu
dacă vom fi sau nu vom fi îngăduiţi lângă
Domnul.
Dar să nu luptăm fără nădejde în mila lui
Dumnezeu! Fie ca strădaniile noastre să fie străluminate de
nădejdea că Domnul e lângă noi, şi că ne va primi şi pe noi întru
lumina feţei Sale. Nu e fântână mai adâncă, mai nesecată decât mila
lui Dumnezeu! Când Fiul Risipitor şi-a venit întru sine după
groaznica-i cădere între porci, milostivul tată a ieşit să-l
întâmpine, l-a îmbrăţişat şi l-a iertat. Dumnezeu nu osteneşte să
iasă în întâmpinarea copiilor săi care se întorc, îşi întinde
braţele spre toţi cei care se îndreaptă spre El. Tins-am mâinile
Mele în toată vremea spre un popor răzvrătit (Isaia 65, 2), spune
Domnul despre evrei. Dacă Domnul îşi întinde braţele către cei
răzvrătiţi, cum nu Şi le-ar întinde spre cei ascultători? Spune
proorocul David, cel ascultător: Văzut-am mai înainte pe Domnul
înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin
(Psalm 15, 8). Pe cei care se luptă spre mântuire, Dumnezeu nu îi
lipseşte de-a sta înaintea feţei Sale. Să nu socotim aşadar că
nevoinţele ne sunt în zadar, cum fac cei fără Dumnezeu şi
deznădăjduiţii; ci silindu-ne şi trudind, să nădăjduim în mila
Domnului Dumnezeu. Şi mai ales în vremea Marelui Post să ne
înmulţim strădaniile, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică. Iar
cărarea întru acestea sa ne fie luminata ele pilda celor patru care
s au suit pe acoperiş, l-au rupt şi l-au aşezat pe al cincilea, pe
prietenul bolnav, înaintea Domnului. Dacă o cincime din suflet ne e
paralizat, sau bolnav, să ne grăbim a o aduce cu cele patru tefere
înaintea Domnului, şi El va vindeca ce-i bolnav în noi. Dacă unul
din cinci simţuri ni s-a smintit de către lume şi boleşte, să
alergăm cu celelalte patru înaintea Domnului, ca să aibă El milă de
cel bolnav şi să-l vindece. Când e bolnavă o parte din trup,
doctorul prescrie două feluri de îngrijire: grijă de mădularul
bolnav, şi întărirea celor tefere, încât acestea fiind mai
sănătoase, mai puternice, să ţină cumpănă părţii bolnave. Aşa e şi
cu sufletul. Dacă ne îndoim cu mintea, să alergăm cu inima a ne
întări în credinţă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vindecăm mintea
bolnavă. Dacă am păcătuit uitând rugăciunea, să ne grăbim cu fapte
de milostenie a restaura în noi rugăciunea pierdută; şi aşa cu
toate.
Iar Domnul va vedea credinţa noastră, strădania şi
silinţa noastră, şi va avea milă de noi. În îndurarea-I fără
margini, ne va lăsa lângă El, înaintea feţei Sale de viaţă
dătătoare, de unde primesc viaţă, putere şi bucurie fără de număr
cete îngereşti şi armii de sfinţi. A Domnului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu
Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin!
Sursa: Doxologia
