Evanghelia
Ioan 4,
5-42
În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a
Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui
Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind
ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână şi era ca la al
şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă.
Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în
cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum
Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie
samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus
a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu şi Cine
este Cel Ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi
ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi
fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu
mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această
fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui?
Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta
iarăși, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu
va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el
izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El:
Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin
aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi
vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis:
Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe
care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia
I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au
închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul
unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că
vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă
veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne
închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine
ceasul, şi acum este, când adevărații închinători se vor închina
Tatălui în duh şi în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își
dorește. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se
închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia,
Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.
Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit
ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a
zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat
găleata și s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi
un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Aceasta este
Hristos? Și au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp,
ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a
zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau,
deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus
le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe
Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru
luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi
priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră
primeşte plată şi adună roade spre viaţă veșnică, pentru ca
împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în
aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul
secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit;
alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Și mulţi samarineni
din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care
mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit
la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două
zile. Și mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii
îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am
auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul
lumii.
Părintele Dumitru Stăniloae
- „Numai ce iese din inimă merge în
inimă”
“Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui se
cade să I se închine cu Duhul şi cu adevărul”.(Ioan IV,
24).
Cuvintele pe care le-am aşezat în fruntea acestei
predici au fost spuse de Mântuitorul Iisus Hristos, ca răspuns la
întrebarea femeii samarinence: unde se poate aduce cea mai bună
închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim, cum susţineau iudeii, sau în
muntele Garizim, cum afirmau samarinenii.
Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia
samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează când
se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune
că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu,
înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că
Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune
femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află
numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate
auzi şi primi rugăciunea.
Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune
în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mântuitorului, pentru că
bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la
îndemîna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista
decât templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din
când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e
prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de
pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru
păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul
nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi
puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin
casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui
pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne
înălţăm pe aripile rugăciunii cu gândul la El. „Căci Domnul aproape
este” — spune Sfântul Apostol Pavel (Filipeni IV, 15) şi „în El
trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Fapte XVII, 28).
Pe de o parte, această putinţă şi datorie de a
preamări pe Dumnezeu în tot locul pune în lumină cu mult mai vie
măreţia lui Dumnezeu decât într-un singur loc. Pe de alta, aceasta
uşurează foarte mult pe credincioşi ca să-şi îndeplinească datoria
şi pornirea sufletească de a se închina lui Dumnezeu şi dă putinţa
ca ea să se poată face în orice zi şi la orice oră din
zi.
Dar Mântuitorul nu S-a mulţumit să spună
samarinencii — şi prin ea nouă —- numai că Dumnezeu este de faţă,
ca Duh, pretutindeni, şi că deci, putem şi trebuie să-I aducem
închinare în orice loc şi în orice zi, că El a adăugat şi o
învăţătură despre modul cum trebuie să-I aducem închinare lui
Dumnezeu. Închinarea noastră trebuie să fie „în Duh şi Adevăr” — a
spus Mântuitorul.
Acestea sunt cuvinte mari, cuvinte pline de
înţeles dumnezeiesc. Nimeni nu poate scoate la arătare tot
înţelesul lor; de aceea, ne vom mulţumi şi noi să punem în lumină
numai câte ceva din bogatul lor conţinut.
Sfântul Chiril din Alexandria, un sfânt părinte al
Bisericii vechi, a scris pe la anul 430 d. Hr. două cărţi mari, ca
să arate că închinarea cu Duhul şi cu Adevărul este opusă
închinării din Vechiul Testament, care consta în aducerea de jertfe
de animale în templul din Ierusalim. Hristos ne-a despovărat de
aceste jertfe, aducându-Se pe Sine ca jertfă nesfârşit mai
preţioasă decât toate acele jertfe, căci nu putea sângele de tauri
şi de viţei să cureţe conştiinţele cum poate să cureţe sângele lui
Hristos — spune Sfântul Apostol Pavel.
El ne cere acum numai să ne unim fiinţa noastră cu
El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul,
înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu când se
închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui
Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa
noastră. Mai mult se dă omul lui Dumnezeu prin sufletul său decât
prin anumite lucruri exterioare ale sale.
Prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o
nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare
care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice
loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri si de cheltuieli mari, pentru
ca să-I aducem închinare. În schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa
noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al
nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate cutele
fiinţei noastre, curăţind-o de toate gândurile şi faptele urâte şi
întărindu-ne spre cele bune, adică
sfinţindu-ne.
Noi am scăpat astfel de jertfele exterioare ale
animalelor, dar încă suntem de multe ori robii altei închinări
externe. Noi nu ne rugăm în duh atunci când ne rugăm numai cu
buzele, căci a ne ruga „cu duhul” înseamnă a ne ruga cu cele
dinlăuntru ale noastre, cu simţirea noastră, cu gândul că vorbim cu
Dumnezeu, că suntem în faţa Lui. Câtă neplăcere producem celui ce
ne ascultă când îi vorbim numai cu gura, când nu suntem atenţi la
ceea ce spunem, când din pricina aceasta cuvintele noastre sunt
reci şi noi nepăsători, când prin toată poziţia noastră arătăm
celui cu care vorbim că suntem cu gândul în altă parte, că nu-i
acordăm propriu-zis nici un respect.
Dar, dacă lipsa de respect e ceva jignitor chiar
faţă de semen, cu cât mai jignitoare este această lipsă de respect
când vorbim de Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul ne este în altă
parte, când duhul nostru nu participă la rugăciune, când atenţia
noastră este împrăştiată, când gândul nostru nu stă ţintă la Cel
Căruia ne rugăm. Se spune că de câte ori un preot sau de câte ori
un credincios care se roagă cu tot sufletul adunat în rugăciune, că
întinde în jurul lui duhul rugăciunii, că atrage şi pe cei din jur
în adâncul liniştit al rugăciunii. Cineva a spus: numai ce iese din
inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în
cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui
Dumnezeu şi la inima celor din jur.
Cine se roagă cu gândul concentrat, cu sufletul
încredinţat că Dumnezeu e în faţa lui, se arată convins de cuvântul
Mântuitorului că Dumnezeu că Duh e pretutindeni şi deci şi în locul
unde se roagă în acea clipă. Iată legătura între învăţătura că
Dumnezeu e Duh şi deci pretutindeni şi între trebuinţa de a te ruga
cu toată simţirea, cu duhul.
Desigur, un credincios care se roagă cu duhul dă
dovadă că duhul său e înălţat şi încălzit de duhul lui Dumnezeu, că
s-a pus prin aceasta în legătură cu Dumnezeu şi că prin puterea
duhului dumnezeiesc simte faţă de Tatăl Ceresc căldura iubirii de
fiu. Duhul dumnezeiesc ne face vii în rugăciunea noastră, prin el
strigăm în rugăciunea noastră cu inima plină de afecţiune către
Dumnezeu: „Avva, Părinte” (Romani VIII, 28). Duhul vine în ajutor
neputinţelor noastre în rugăciune.
Dar Mântuitorul ne cere să ne rugăm şi „în adevăr”
sau „cu adevărul”. Aceasta înseamnă în primul rând să ştim cum ne
rugăm, iar în al doilea rând să ştim ce să cerem în rugăciunea
noastră. De câte ori nu întâlnim credincioşi şi mai ales
credincioase care nu ştiu cui se roagă şi cer lucruri necuvenite.
Dumnezeu, pentru aceştia, nu are o faţă lămurită, e ca o putere
oarbă pe care trebuie s-o sileşti prin gesturi şi cuvinte ciudate,
lipsite de înţeles ca să ţi se împlinească o poftă oarecare, un
interes egoist, să se dea la o parte o piedică din calea
îndeplinirii plăcerilor tale, din calea unor succese exterioare, a
izbândirii asupra unor semeni, numai ca să te poţi arăta mai tare
ca ei. În toate acestea, religia se confundă cu un fel de
vrăjitorie şi omul nu iese din aceste fapte cu nici un folos pentru
îmbunătăţirea lui sufletească şi pentru mântuirea
lui.
Crediciosul trebuie să ştie că Dumnezeu este
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Că Tatăl a trimis dintr-o neţărmurită
iubire faţă de noi pe însuşi Fiul Său Unul Născut în lume; că
acesta a luat trup şi suflet omenesc, că S-a răstignit din aceeaşi
iubire faţă de noi, pentru iertarea păcatelor noastre, că a înviat,
asigurându-ne şi nouă la sfârşitul timpului învierea pentru vecie;
că până suntem pe pământ ne conduce prin Duhul Său cel Sfânt pe un
drum de îmbunătăţire şi desăvârşire neîncetată, de iubire de
Dumnezeu şi de oameni ca să devenim vrednici de împărăţia veşnică a
iubirii.
Acestea trebuie să le ştim şi să le cerem. Să
rugăm pe Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi pentru creşterea
puterilor noastre sufleteşti spre toate cele bune, ca să ne putem
mântui. Să ne rugăm şi pentru sănătatea şi cuminţenia noastră şi a
copiilor şi a fraţilor noştri. De asemenea şi pentru pacea şi buna
înţelegere între toţi oamenii; să nu ne rugăm pentru izbândirea
noastră în plăceri uşoare, în lucruri rele şi nefolositoare, în
biruinţa pornirilor noastre de ură, de mândrie şi de invidie
împotriva semenilor noştri. Să ne rugăm să fie cu noi duhul iubirii
de Dumnezeu şi de oameni, ca să putem răspunde cu iubirea noastră
la iubirea lui Hristos Domnul şi să sporim în pace şi comuniunea cu
toţi credincioşii şi cu toţi oamenii cu care ajungem în legătură.
Căci Duhul Sfânt este puntea de unire între credincios şi
credincios, e deschiderea şi voinţa de prietenie şi de bună
înţelegere a celui credincios cu orice om, e cel ce dă fiecărui om
un alt dar, dar şi pornirea de a folosi darul său spre folosul
altora. Duhul e bunul comun al tuturor, e cel în care ne întâlnim
şi ne simţim toţi una. Unde este dezbinare şi duşmănie, nu este
Duhul. Acolo nu poate fi nici rugăciune adevărată, rugăciune „în
duh”.
Se cuvine deci să rugăm pe Dumnezeu să ne dea
puterea „să păzim unitatea Duhului în legătura păcii”, cum spune
Sfântul Apostol Pavel (Efes. IV, 3).
Rugându-ne „în duh şi în adevăr”, vom putea să
simţim tot mai mult ce mare lucru se cuprinde în binecuvîntarea
aceluiaşi Sfânt apostol: „Darul Domnului nostru Iisus Hristos,
dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu
voi cu toţi” (II Corinteni XIII).
(Pr. Prof. D. Stăniloae, Glasul Bisericii, nr.
5-6/1966, pag. 377-380)
Sursa: Doxologia
