Evanghelia
Luca 7,
36-50
În vremea aceea unul dintre farisei L-a rugat pe
Iisus să mănânce la el. Şi, intrând în casa fariseului, a şezut la
masă. Şi, iată, era în cetate o femeie păcătoasă, care, aflând că
Iisus şade la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir
şi, stând înapoi lângă picioarele Lui şi plângând, a început să-I
ude cu lacrimi picioarele, şi cu părul capului ei să le şteargă. Şi
săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta,
fariseul care-L chemase a zis în sinea lui: Acesta, dacă ar fi
proroc, ar şti cine e şi ce fel este femeia care se atinge de El,
că este păcătoasă. Atunci, răspunzând, Iisus a zis către el:
Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune! zise el. Un
cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari,
iar celălalt, cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a
iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon,
răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.
Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a
zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă
pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele
şi le-a şters cu părul capului ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă,
de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu
untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns
picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe,
căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis
ei: Iertate îţi sunt păcatele! Atunci au început cei ce şedeau
împreună la masă să zică în sinea lor: Cine este Acesta care iartă
şi păcatele? Dar Iisus a zis către femeie: Credinţa ta te-a
mântuit; mergi în pace!
Sfântul Teofan Zăvorâtul
- Cuvânt în Duminica a cincea din Postul
Mare
“De câte săptămâni cântăm: “Uşile pocăinţei
deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă“! Şi de fiecare dată primim de
la Domnul răspuns mângâietor şi însufleţitor la pocăinţă: fie în
citirile din Evanghelie, fie în pomenirile legate de Duminici.
Lucrarea pocăinţei este ceva ca şi cum Stăpânul casei şade în
cămările dinăuntru şi unii, căutând intrare la El, strigă de afară:
„Deschide-ne nouă, deschide-ne nouă, uşile!” Iar Stăpânul casei îi
răspunde dinăuntru unuia: „Vino, uşa este deschisă“, altuia: „Vino,
uşa nu este zăvorâtă, e doar închisă, deschide-o şi intră“, altuia:
„Cheia este afară; caut-o, găseşte-o, bag-o în lacăt, descuie şi
intră“. Oameni feluriţi, răspunsuri felurite şi felurite osteneli
pentru a intra: dar toţi, intrând pe uşă, merg înăuntru cu
îndrăznire, se apropie de Stăpânul casei, se aruncă la picioarele
Lui, sunt învredniciţi de milostiva Lui îmbrăţişare şi sunt aşezaţi
aproape de El – ca să se mângâie cu această apropiere
atotfericitoare. Oare vă este limpede această
pildă?
Stăpânul casei este Domnul, Care primeşte pe
păcătoşii ce se pocăiesc şi iarăşi îi apropie de Sine. Dintre cei
care vin la El, cine sunt cei dintâi, care află uşa deschisă? Sunt
cei ce după spovedania şi împărtăşirea dinainte s-au păzit curaţi
de tot păcatul, nu şi-au spurcat gândurile şi simţămintele cu nici
o necurăţie şi au păstrat nestins focul osârdiei. Cine sunt cei ce
au găsit uşa închisă, dar nu şi zăvorâtă? Sunt cei ce câteodată au
mai slăbit în râvna de a plăcea lui Dumnezeu, s-au lăsat uneori
pradă nepăsării şi nelucrării, şi cu toate că s-au păzit de
păcatele de moarte, nu şi-au păstrat întotdeauna curate gândurile
şi simţămintele înaintea Domnului. Cine sunt cei pentru care uşa e
zăvorâtă şi cheia aruncată, aşa încât mai trebuie şi găsită? Sunt
cei căzuţi în păcate de moarte, care s-au robit patimilor şi
obiceiurilor păcătoase şi prin aceasta au căzut în nesimţire
împietrită, în nepăsare şi orbire.
De care dintre aceste tagme ţinem şi noi? De cea
în rândul căreia ne vom pune. De prima? Se va găsi, oare, cineva de
felul acesta? De a doua? Şi aceştia sunt rari. Rămâne să ne punem
în rândul celei de-a treia. Fericiţi sunt cei dintâi; nu e cu totul
rău nici de cei din a doua tagmă; să nu deznădăjduim, însă, nici
noi, cei împovăraţi cu păcatele şi încurcaţi în patimi. Şi pe noi
este gata să ne primească Domnul, şi ne cheamă, şi ne primeşte şi
ne îngăduie la Sine. Chiar dacă uşa este zăvorâtă şi cheia e
închisă nu se ştie unde, să căutăm şi vom găsi; să deschidem uşa şi
să intrăm la Domnul. Chezăşia reuşitei este, iată, Sfânta Maria
Egipteanca, a cărei pomenire se săvârşeşte astăzi. Pentru ea era cu
neputinţă să se apropie de uşă şi să intre pe ea: dar Domnul i-a
dăruit înţelepţire ca să poată intra. Să mergem pe urmele ei, şi
vom dobândi toate.
Ce s-a întâmplat cu ea, că uşa pe care mai înainte
nu putea intra i s-a făcut deodată cu putinţă de trecut? Doar ea
n-a întreprins nimic deosebit. Stătea şi ea mai într-o parte şi tot
stătea şi nimeni n-auzea nici un sunet din gura ei – şi într-o
clipă a mers şi a aflat trecere prin uşa care mai înainte era cu
neputinţă de străbătut. Asta înseamnă că în aceeaşi clipă a aflat
cheia, a şi deschis uşa şi a şi înlăturat toate piedicile. Tocmai
la această clipă trebuie să privim şi noi mai cu stăruinţă şi să
pricepem puterea ei. Ce s-a întâmplat atunci?
Vedeţi şi voi că pe dinafară pare să nu se fi
întâmplat nimic, ci totul s-a săvârşit prin schimbarea lăuntrică a
gândurilor şi simţămintelor.
„Am văzut“, spune ea, „întregul adânc al păcatului
şi m-a cuprins groaza în urma simţirii mâniei lui Dumnezeu, care
era gata să mă lovească pentru păcatele mele. M-a dezgustat patima
mea, care mă dăduse pierzării; m-am întors de la ea cu inima şi am
urât-o – şi am dat făgăduinţă Domnului să nu mă mai întorc la
urâciunile dinainte, ci să-I slujesc doar Lui în toate zilele
vieţii mele, luând-o drept chezaşă pe Preacurata Stăpână, ceea ce
L-a născut“.
Iată ce s-a întâmplat! Priviţi, şi veţi afla aici
şi cheia, şi descuierea uşii, şi deschiderea
ei.
Care e cheia de la uşa pocăinţei? Simţămintele
dureroase de pocăinţă: simţământul păcătoşeniei proprii şi al
vinovăţiei pentru ea, simţământul mâniei lui Dumnezeu pentru păcate
şi al groazei de ea, simţământul frângerii inimii şi al părerii de
rău pentru toate păcatele.
Ce alcătuieşte întoarcerea cheii, care descuie uşa
zăvorâtă? Dezgustarea de păcat, urarea lui, întoarcerea inimii de
la el către Dumnezeu şi lucrurile plăcute Lui.
Ce alcătuieşte deschiderea uşii pocăinţei?
Hotărârea tare şi neclintită de a nu ne mai întoarce la faptele
netrebnice dinainte şi legământul nefâţarnic de a sluji de acum
înainte numai Domnului în toate zilele vieţii
noastre.
Iată: recunoaşterea păcatelor, frângerea inimii şi
necazul pentru ele, întoarcerea de la ele către Domnul, împreună cu
legământul de a nu mai arăta îngăduinţă patimilor – şi uşa e
deschisă.
Dar ce, dacă toate acestea au fost făcute, asta
înseamnă că vom şi intra îndată? Nu încă, trebuie să primim
îngăduinţa de a intra. Ingăduinţa aceasta se cumpără prin
mărturisirea de către noi a păcatelor noastre şi ni se înmânează
prin dezlegarea de păcate primită de la părintele nostru duhovnic.
După aceea, rămâne numai să intrăm, să ne apropiem de Stăpânul
casei, să ne învrednicim de îmbrăţişarea Lui şi de starea în
apropierea Lui. Asta se săvârşeşte prin primirea Sfintei
împărtăşanii.
Iată, Sfânta Maria Egipteanca ne-a arătat care e
cheia de la uşa cea zăvorâtă a pocăinţei, cum poate fi aflată ea,
cum trebuie întoarsă în uşă, cum să descuiem, cum să deschidem şi,
în cele din urmă, să intrăm. Deci urmaţi această cale toţi cei ce
aveţi nevoie. Dar cine nu are nevoie? Să mergem, aşadar, cu toţii.
Nimeni să nu se dea în lături, nimeni să nu rămână în urma
celorlalţi, nimeni să nu cadă în deznădejde. Pe toţi îi cheamă
Stăpânul casei şi pe toţi îi aşteaptă. Să mergem, împingându-ne şi
îndemnându-ne unii pe alţii. Să spunem celui care stă pe
loc:
„Tu de ce stai, nu cumva vrei să rămâi fără
fericitul Lui Sânge de-ţi înfigi picioarele în pământ şi nu te
mişti din loc? Oare nu strigi şi tu împreună cu Biserica, sau
strigi numai cu limba, nu şi cu inima: „Uşile pocăinţei deschide-mi
mie, Dătătorule de viaţă”? De ce stai, deci? Apucă-te de treabă.
Totul îţi e la îndemână. Puţină osteneală, şi vei afla toate, şi
vei reuşi în toate. Iată şi cheia: uite cum trebuie întoarsă, uite
cum trebuie deschisă uşa şi dobândită îngăduinţa de intrare. Iată,
priveşte prin uşa deschisă celorlalţi şi braţele Părinteşti, care
stau întinse spre tine şi sunt gata să te primească. Oare tot vei
mai amâna, privind nepăsător încoace şi încolo, pierzând fără folos
vremea scurtă şi preţioasă?“
Da, fraţilor, scurtă este deja vremea noastră cea
preţioasă! Scumpă vreme e vremea postului şi pocăinţei: iar din ea
nu au mai rămas decât o săptămână şi ceva. Ai lăsat-o să treacă:
oare o vei mai apuca? Asta o spun celor ce încă nu s-au împăcat cu
Domnul şi se văd împovăraţi cu o mulţime de păcate – şi o spun ca
pe o preîntâmpinare, ca nu cumva cineva, amânând de la o săptămână
la alta pregătirea pentru spovedanie şi împărtăşanie, să o amâne de
tot şi în acest post: drept care se va chinui un an întreg sub
povara păcatelor şi a mâniei lui Dumnezeu care stă să cadă asupra
lor. Şi încă este bine dacă vom mai trăi până la următoarea vreme
bineprimită: altfel vom merge nemiluiţi şi în lumea cealaltă, unde
ne vor deschide uşa şi fără ca noi să facem ceva pentru asta, dar
deja nu spre pocăinţă, ci ne vor îmbrânci pe ea şi ne vor întemniţa
pentru totdeauna; dincolo de ea nu ne vor mai aştepta braţele
Părinteşti, ci focul cel nestins, viermele cel neadormit şi
duhurile răutăţii, ce ne urăsc.
De acestea aducându-ne aminte, să ne grăbim,
fraţilor, a ne deschide uşile pocăinţei, aşa cum ne-o arată Sfânta
Maria Egipteanca, cu ale cărei rugăciuni fie ca Domnul să ne
înţelepţească în această lucrare atât de trebuincioasă pentru noi.
Amin!”
21 martie 1865
Sursa: Cuvantul Ortodox
