Evanghelia
Luca 10, 38-42; 11,
27-28
În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o
femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră
ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului,
asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi,
apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a
lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și
răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti și pentru
multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea
cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Și, când zicea El
acestea, o femeie din mulțime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit
este pântecele care Te-a purtat şi fericit este pieptul la care ai
supt! Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt și cei ce ascultă
cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.
Sfântul Ioan Maximovici
- Predică la Naşterea Maicii
Domnului
Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu
înţelepciune le-ai făcut!” (Psalmi 103, 25), exclama încă în
vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe
greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate?
În alt psalm se spune: „Cu cuvântul Domnului
cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor”
(Psalmi 32, 6). Iar Sfântul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte:
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu
era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El
s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan
1, 1-3).
Înţelepciunea lui Dumnezeu sau Cuvântul lui
Dumnezeu, prin care toate s-au făcut de Dumnezeu nu este doar un
concept abstract al unei însuşiri a lui Dumnezeu. Acelaşi
evanghelist glăsuieşte mai departe: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi
S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a
Unuia-Născut din Tatăl” (Ioan 1, 14).
Aşadar, Cuvântul prin Care toate s-au făcut este
Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi.
El se mai numeşte şi „înţelepciunea lui Dumnezeu”, aşa cum spune în
epistola sa Sfântul Apostol Pavel: „Fiindcă şi iudeii cer semne,
iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel
răstignit..., puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”
(I Corinteni 1, 22-24).
Fiul lui Dumnezeu Se numeşte Cuvântul şi
înţelepciunea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu-Tatăl pe toate le
săvârşeşte prin Fiul Său. În acest fel, prin Fiul lui Dumnezeu,
Tatăl ni Se vesteşte prin faptele Sale şi prin El [Fiul] s-a arătat
în diversitatea ei înţelepciunea lui Dumnezeu.
Înţelepciunea lui Dumnezeu s-a manifestat prima
oară la crearea lumii văzute şi nevăzute. Noi vedem acum lumea
ajunsă la starea păcătoasă, după ce şi-a pierdut bunătatea dintru
început, dar lumea este minunată, chiar şi stricată de păcat şi
răsfrânge în ea înalta înţelepciune a
Creatorului.
Dacă vom privi cerul, vom vedea mişcările
armonioase ale luminătorilor cereşti, totul se mişcă după legi
veşnice, date naturii de Ziditor, la facerea ei. Dacă vom privi în
jurul nostru, în fiecare plantă, în fiecare animal, chiar şi în
oricare pietricică vom vedea înţelepciunea Celui ce le-a
zidit!
Fiecare vietate, până la cele mai mici insecte,
este înzestrată cu toate însuşirile necesare pentru supravieţuirea,
apărarea şi dezvolarea vieţii sale şi pentru înmulţirea speciei.
Fiecare corp însufleţit şi neînsufleţit din natură este compus din
particule minuscule, distribuite armonios, care alcătuiesc o zidire
minunată, o ţesătură graţioasă a Marelui Artist şi
Ziditor.
Să ne uităm în noi înşine, ce combinaţie minunată
şi înţeleaptă a nevăzutului cu văzutul alcătuim! Prin trupul nostru
aparţinând lumii zidite, noi alcătuim cea mai meşteşugită zidire,
în care fiecare celulă îşi are menirea ei.
Cu cât ştiinţa pătrunde mai adânc în tainele
naturii, cu atât devine mai evident că natura este zidirea unei
preamăreţe înţelepciuni şi cu atât mai sus se înalţă ochiul minţii
noastre, în cunoaşterea Creatorului său.
Despre înalta înţelepciune a lui Dumnezeu
mărturiseşte cu deosebire duhul nostru cel după asemănarea lui
Dumnezeu, care-l înalţă pe om deasupra pământului şi a mării vieţii
acesteia şi ne dă putinţa să ne împărtăşim chiar şi în viaţa
aceasta de puterile înaltului...
Toate acestea le avem chiar şi acum, în starea
noastră păcătoasă, a omului căzut, supusă stricăciunii naturii. Cum
a fost, dar, frumuseţea şi bunătatea lumii la zidirea
ei!
Încântat de propria frumuseţe, primul dintre
îngeri, Luceafărul de dimineaţă, s-a mândrit şi dorind să se facă
deopotrivă cu Cel Preaînalt, a căzut de la Dumnezeu. Alungat din
cer, el l-a pizmuit pe omul creat şi l-a ademenit să încalce
porunca lui Dumnezeu. Păcătuind Adam, cel întâi zidit, o dată cu el
întreaga omenire s-a lipsit de slava şi de cinstea ei cea dintru
început.
Mintea omului s-a întunecat, voinţa i-a slăbit,
simţurile i s-au întinat. Omul s-a lipsit de comuniunea harică cu
Dumnezeu, Izvorul vieţii, şi a devenit muritor.
Pierzând omul cununa zidirii, s-a produs o
schimbare în întreaga lume, căci urmările păcatului s-au simţit
peste tot. Întreaga lume a devenit stricăcioasă şi păcătoasă.
Natura, începând cu animalele, a început să-i facă rău omului, iar
omul, înlăuntrul său, era chinuit de despărţirea de
Dumnezeu.
Însă Preaînţeleptul Dumnezeu, încă înainte de
zidirea lumii, nu numai că a prevăzut căderea omului pe care urma
să-l zidească, dar a şi hotărât dinainte cum să-l îndrepteze,
înainte ca lumea să fie zidită. În Sfatul Sfintei Treimi a fost
dinainte rânduit că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui
Dumnezeu, va deveni om şi va lua asupra Lui păcatele lumii,
îndreptând greşeala lui Adam.
Nimănui nu i-a fost dezvăluit leacul pregătit
pentru boala omenească; hotărârea Sfatului Sfintei Treimi a rămas o
taină pentru întreaga lume zidită. Trebuia pregătit pe pământ un
adăpost vrednic să-l primească pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce urma să
Se întrupeze.
În neamul omenesc stricat de păcat trebuia găsit
un vas nepângărit, în care să Se coboare Cuvântul lui Dumnezeu, Cel
Care pe toate le-a zidit şi cu trupul primit, să Se sălăşluiască
printre oameni, El însuşi devenind om.
De multe veacuri a fost nevoie ca să se
pregătească împlinirea preaînţeleptei chivernisiri a lui Dumnezeu.
Şi a apărut o Fecioară Curată, vrednică a deveni Maica după trup a
Aceluia prin Care s-au făcut cerul şi pământul şi prin Care urmau
să se împlinească cele dinainte hotărâte de Preaînţeleapta Treime,
pentru mântuirea lumii.
Când a venit plinirea vremii (Galateni 4, 4) şi a
venit sorocul ca să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu pe pământ, taina
minunatului Sfat al Sfintei Treimi a fost dezvăluită de Dumnezeu
Arhanghelului Gavriil, care a fost trimis în Nazaret să-i
binevestească Preacuratei Fecioare Maria despre naşterea
Mântuitorului lumii, ce avea să se petreacă de la
ea.
Sfatul cel mai dinainte de veci descoperindu-l
Pruncei, Gavriil se înfăţişă Preacuratei, vestindu-i: „Bucură-te,
ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti
tu între femei. Vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta
va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1,
28-32).
S-a tulburat smerita copilă auzind această
prevestire. De la vârsta de trei ani ea se afla la templu, fiind
dată de părinţi şi petrecând necontenit în rugăciune, a fost
crescută în Sfânta Sfintelor, unde a auzit glasurile locuitorilor
cereşti, dar cu toate acestea n-ar fi putut gândi să devină Maica
Răscumpărătorului, dând în acelaşi timp şi făgăduinţa de a rămâne
Fecioară.
„Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea
Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va
naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” - rosti îngerul,
răspunzându-i la întrebarea: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu
ştiu de bărbat?”. „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”
- răspunse Maria cu smerenie şi cu supunere faţă de voia lui
Dumnezeu (Luca 1, 35-38).
Atunci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel Unul-Născut
al lui Dumnezeu Se sălăşlui în Maria. Cel pe Care cerul şi cerurile
cerurilor nu-L încap (III Regi 8, 27; II Paralipomena 6, 18),
Căruia Cerul îi este scaun şi pământul aşternut picioarelor (Isaia
66, Fapte 7, 49), Şi-a ales ca sălaş o Fecioară, din pântecele ei
făcându-Şi Prestol şi pântecele ei mai mult decât cerurile
lărgindu-l. „Mai întinsă decât cerurile” s-a făcut Fecioara
Maria.
Peste nouă luni ea a născut un Fiu, pe Dumnezeu
arătat în trup. „Taina cea ascunsă din veac şi de îngeri neştiută,
prin Născătoarea de Dumnezeu, Dumnezeu Se arătă pe pământ, în unire
neamestecată întrupat”.
Însă Fecioria Maria şi întruparea, prin ea, a
Fiului lui Dumnezeu au rămas o taină pentru diavol, până când
Domnul nu a împlinit lucrarea mântuirii noastre. „Primind de
bunăvoie pentru noi crucea asupra Sa”, suferind moarte şi înviind
din morţi, Domnul Iisus Hristos a dăruit viaţă neamului omenesc şi
i-a deschis Raiul care fusese pecetluit [pentru
el].
Întrupându-se din Fecioara Născătoare de Dumnezeu,
„Adam s-a chemat, Eva s-a slobozit, blestemul s-a sfârşit, moartea
s-a omorât şi noi am înviat”.
Împreună cu omul, întreaga lume este izbăvită de
stricăciune, pregătindu-se de acum pentru ziua când lumea va fi
curăţată prin foc, când toată făptura va fi slobozită de robia
stricăciunii, când cerul cel nou şi pământul cel nou vor dezvălui
zidirea lui Dumnezeu în toată frumuseţea şi bunătatea
ei.
Astfel, este sfărâmată uneltirea răutăţii
diavoleşti şi Ziditorul lumii, cu înalta Sa înţelepciune, le
îndreaptă pe toate după voia Sa pentru binele întregii făpturi. Aşa
cum Dumnezeu a creat la început lumea prin Cuvântul Său, adică prin
Fiul Său, la fel prin Fiul lui Dumnezeu lumea este renăscută după
căderea în păcat.
Prin Cel prin care s-a arătat înţelepciunea lui
Dumnezeu în zidire, tot prin Acela s-a descoperit înţelepciunea lui
Dumnezeu şi în restaurarea lumii distruse de păcat şi în
întoarcerea bunăvoirii lui Dumnezeu asupra
lumii.
De aceea, Fiul lui Dumnezeu este numit
înţelepciunea lui Dumnezeu sau, în greceşte, Sophia, pentru că prin
El noi L-am cunoscut şi îl cunoaştem pe Preaînţeleptul Dumnezeu.
Iisus Hristos pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi
dreptate şi sfinţire şi răscumpărare (I Corinteni 1,
30).
Preacurata Fecioară, prin care S-a întrupat
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Ziditorul şi Mântuitorul nostru, ca să
ne dăruiască viaţa veşnică, a fost scara pe care Dumnezeu S-a
coborât pe pământ şi a devenit pentru noi puntea pe care urcăm la
cer.
Cu mult înainte de întruparea lui Hristos au
prevestit despre ea proorocii, cei care profeţeau venirea lui
Mesia. Profetul Iezechiel o vede ca pe o poartă închisă la răsărit,
prin care trece Domnul şi care rămâne închisă, ceea ce înseamnă că
până la naştere, în timpul naşterii şi după naştere, Maria a rămas
Fecioară.
Profetul Daniel, tâlcuind misteriosul vis al lui
Nabucodonosor, o preînchipuie ca pe un munte feciorelnic din care o
piatră se desprinde de la sine, fără ajutorul vreunei mâini
omeneşti, şi umple pământul, ceea ce iarăşi înseamnă naşterea fără
de sămânţă şi neprihănită a lui Hristos din
Fecioară.
„Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu
şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieste: Cu noi este
Dumnezeu” (Isaia 7,14; Matei I, 23).
Strămoşul Iacov a văzut în vechime în vis o scară
sprijinită pe pământ, al cărei vârf ajungea la ceruri şi care o
preînchipuia pe cea prin care S-a pogorât pe pământ Fiul lui
Dumnezeu.
Regele David, Psalmistul, o cântă ca pe o Regină
aşezată de-a dreapta Regelui, îmbrăcată în veşminte de aur şi
împodobită, a cărei întreagă slavă se află înlăuntrul
ei.
Iar înţeleptul Solomon vorbeşte despre ea în
Cartea Pildelor ca despre Casa înţelepciunii: „înţelepciunea şi-a
zidit casă rezemată pe şapte stâlpi” (Pilde 9,1). Iar casa în care
S-a sălăşluit Preaveşnica înţelepciune la întrupare este tocmai
Preacurata Fecioară Maria.
Stâlpii acestei case sunt virtuţile ei. La
popoarele orientale din vechime, cifra şapte simboliza desăvârşirea
şi cei şapte stâlpi ai casei închipuie desăvârşirea în bine a
Maicii Domnului. De aceea, în icoane este reprezentată
înţelepciunea lui Dumnezeu - Fiul lui Dumnezeu pe tron, ca şi cum
S-ar afla într-o clădire aşezată pe şapte stâlpi, care o închipuie
pe Preacurata Sa Maică.
Deasupra sunt şapte arhangheli, de amândouă
părţile stau şapte prooroci cu suluri de hârtie acoperite cu
profeţii despre Maica Domnului, iar dedesubt sunt numele celor
şapte virtuţi. Cifra şapte repetată de multe ori închipuie
desăvârşirea duhovnicească a Preasfintei
Fecioare.
Astăzi, când cântăm „Naşterea ta, Născătoare de
Dumnezeu Fecioară, a vestit bucurie întregii făpturi”, se
chiverniseşte Casă pământeană pentru înţelepciunea Cea veşnică, se
pregăteşte lăcaş pentru Fiul lui Dumnezeu, Cel ce vine din ceruri
pentru mântuirea neamului omenesc....
Pentru întâmpinarea Lui se zideşte o Cămară
însufleţită, o Biserică sfinţită, în care Se va sălăşlui Cuvântul
lui Dumnezeu Cel dinainte de veci, coborât pe pământ, pentru ca de
aici să înceapă rezidirea lumii, ca să unească din nou cerul cu
pământul.
Să ne bucurăm, aşadar şi să ne veselim de Naşterea
Alesei de Dumnezeu Prunce Maria, să o lăudăm pe cea mai cinstită
decât oştirile cereşti, Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu,
Casa înţelepciunii dumnezeieşti, să dăm cinstirea cuvenită
drepţilor ei părinţi şi împăratului veacurilor, Celui Nestricăcios,
Nevăzutului, Singurul Dumnezeu Preaînţelept, prin Iisus Hristos,
Căruia I se cuvine cinstea şi slava în vecii vecilor (I Tim. 1,
17). Amin.
(Cindao, 1948)
Sursa: Doxologia
