Evanghelia
Matei 6,
14-21
Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile
lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi
ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta
greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că
ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc.
Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când
posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi
oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi
Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi
comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le
sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici
rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci
unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima
voastră.
Sfântul Ioan Gură de Aur
- Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai
- a lăsatului sec de brânză
Fost-a cuvantul Domnului catre Iona: Scoala-te si
mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el
sa vesteasca acolo? El trebuia sa strige: „Inca trei zile si Ninive
se va prapadi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, poruncesti
sa se vesteasca mai inainte nenorocirea pe care voiesti sa o
trimiti? Raspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca sa nu fac ceea ce
am poruncit sa se vesteasca”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenintat
si cu iadul, pentru ca sa nu ne arunce in iad.
El zice catre noi cam asa: „Teme-te de cuvintele
Mele si nu vei tremura de faptele Mele”. Insa pentru ce oare
hotaraste El un termen asa de scurt de iertare? Pentru ca tu sa
cunosti fapta cea buna a ninivitenilor, care in asa de putine zile
s-au pocait de asa de multe pacate si le-au
starpit.
Totodata, trebuie sa te minunezi de indurarea lui
Dumnezeu, careia i-a fost de ajuns o pocainta atat de scurta pentru
atat de multe pacate; de aceea tu nu trebuie sa cazi in
deznadajduire, macar de ai fi savarsit mii de pacate. Precum un om
lenes si delasator, care, desi are timp de pocainta, totusi nu
savarseste nimic insemnat, ci din usuratatea mintii, intarzie de a
se impaca cu Dumnezeu; pe cand dimpotriva, cel ravnitor si dispus
la pocainta, in timp scurt poate face indestulare pentru pacatele
multor ani.
Nu s-a lepadat oare Petru de Domnul de trei ori?
Si a treia oara n-a facut el oare aceasta cu juramant? Nu s-a temut
el oare de vorbele unei slujnice nebagate in seama? Si ce? Avut-a
el oare trebuinta de multi ani spre a se pocai? Nicidecum, ci
intr-o noapte a cazut si iarasi s-a ridicat, intr-o noapte s-a
imbolnavit si iarasi s-a insanatosit.
Dar cum s-a facut aceasta? El a plans si s-a
vaitat si nu in chip obisnuit, ci plin de ravna si de seriozitate.
De aceea Evanghelistul nu zice numai: ,,a plans”, ci: „a plans cu
amar” (Mt. 26, 75).
Insa cat de mare a fost puterea acestor lacrimi,
cuvintele nu o pot spune; dar urmarea lucrului arata aceasta.
Adica, dupa acea cadere grea - si ce cadere in pacat putea fi mai
cumplita decat lepadarea de Domnul? Hristos iarasi a asezat pe
Petru in vrednicia sa cea de mai inainte si iarasi i-a dat
dregatoria intaietatii in Biserica si ceea ce este mai mult, el ne
spune ca dragostea lui Petru este mai mare decat a tuturor
celorlalti Apostoli, cand il intreaba: „Petre, Ma iubesti tu mai
mult decat acestia?” (In. 21, 15).
Poate tu vei zice ca pe niniviteni de aceea i-a
iertat Dumnezeu asa de usor, caci ei nu erau invatati in religia
cea adevarata, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Sluga care nu a
stiut voia Domnului sau si a facut cele vrednice de batai, se va
bate putin” (Lc. 12, 48). Pentru ca tu sa nu pui aceasta impotriva,
ti-am adus caderea Sfantului Petru, care, desigur, cunostea cu
desavarsire voia Domnului, insa iata ca el, macar ca a pacatuit, ba
inca a savarsit cel mai mare pacat, totusi a dobandit din nou cea
mai mare incredere.
De aceea, nu deznadajdui nici tu pentru pacatele
tale. Mai rau decat insusi pacatul este impietrirea in pacat; si
inca si mai rau este, la cadere, cand cineva nu se scoala iarasi.
Aceasta o deplange Sfantul Apostol Pavel mai mult si o socoteste
mai vrednica de tanguit, cand scrie Corintenilor: „Ma tem ca nu
cumva, venind iarasi, sa ma smereasca Dumnezeul meu la voi si sa
plang pe multi care au pacatuit mai inainte si nu s-au pocait de
necuratia, de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au facut”
(II Cor. 12, 21).
Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru
pocainta decat tocmai timpul postului? Dar sa ne intoarcem la
istoria profetului Iona. Dupa ce a auzit el aceste cuvinte ale
Domnului, s-a sculat si s-a dus la Iope, „spre a fugi de la fata
Domnului la Tharsis” (Iona l, 3). O, omule, unde voiesti sa fugi?
Nu stii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde ma voi duce de la duhul
Tau si de la fata Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, 7). Poate undeva pe
pamant?
Insa „al Domnului este pamantul si plinirea lui”
(Ps. 23, 1). Sau in lumea cea dedesubt? Dar „de ma voi pogori si
acolo - zice Psalmistul -Tu de fata esti” (Ps. 138, 8). Sau in cer?
Insa „de ma voi sui in cer, Tu acolo esti” (loc. cit.). Sau poate
cumva in mare? „Dar si acolo mana ta ma va apuca”, zice Sfanta
Scriptura (ibidem, 10), precum tocmai s-a intamplat lui
Iona.
Cu toate acestea, pacatul are acea insusire ca
umple sufletul nostru de multa nebunie. Adica, precum cei ametiti
si beti nebuneste si fara prevedere sovaiesc in toate partile,
chiar si cand in apropierea lor ar fi o bezna sau o prapastie
adanca, sau altceva asemanator, in care ar putea sa se
rostogoleasca, tot asa se li intampla si pacatosilor, imbatati, ca
de vin, de pofta de a savarsi pacatul, ei sovaiesc in toate
partile, nu stiu ce fac si nu vad nici primejdia cea de fata, nici
pe cea viitoare.
Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu sa
fugi de Domnul? Rabda putin si cu fapta te vei incredinta ca nu
poti sa fugi la mare, care si ea este o sluga a lui Dumnezeu. Deci,
abia s-a suit Iona in corabie, ca marea a inaltat valurile sale si
a aruncat undele sale pana la cer. Marea a facut ca robul cel
credincios, care intalnind pe un alt rob care a pradat pe stapanul
sau, nu-l pierde din vedere si impiedica pe oricine ar voi sa-l ia,
pana ce robul cel necredincios nu s-a intors indarat, indata ce ea
a intampinat si a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieste
mii de greutati corabierilor care l-au primit, mugeste si macar ca
nu face chiar judecata, totusi ameninta a inghiti corabia impreuna
cu oamenii, daca nu se va preda robul cel
necredincios.
Deci, ce au facut corabierii in acea furtuna? Au
aruncat proviziile din corabie (Iona l, 5). Corabia insa nu s-a
usurat, caci povara cea mai grea ramasese in ea, adica profetul cel
pacatos; atat de greu nu prin trupul sau, ci prin
pacat.
Caci nimica nu este asa de greu si apasator ca
pacatul; de aceea, profetul Zaharia l-a infatisat sub icoana unui
bulgare de plumb (Zah. 5, 7); iar David descrie firea pacatului
prin cuvintele: „Pacatele mele au covarsit capul meu, ca o sarcina
grea s-au ingreuiat peste mine” (Ps.37, 5)
Si Hristos a strigat catre cei ce au trait cu
multe pacate: „Veniti catre Mine toti cei osteniti si impovarati si
Eu va voi odihni” (Mt. 11, 28). Asadar, pacatul lui Iona a
ingreunat corabia si o ameninta cu pieirea. Intre acestea, Iona
zacea dedesubt in corabie si dormea. Somnul, desi era greu, nu era
placut, ci trist; era un somn in care el cazuse nu din nepasarea de
primejdie, ci din melancolie.
Adica, robii care nu s-au inrautatit, pricep
indata ca au gresit. Asa a fost si cu Iona. Dupa ce a savarsit
pacatul, el indata a cunoscut marimea greselii sale. Asa este firea
pacatului. Odata pacatul nascut, el pricinuieste sufletului, ce l-a
nascut, nenumarate dureri. Se intampla cu totul altfel decat la
nasterea cea fireasca. Odata ce femeia a nascut, vaietele ei
inceteaza.
Dimpotriva, pacatul tocmai dupa nasterea sa
chinuieste mai mult sufletul din care s-a nascut. Deci, ce face
carmaciul corabiei? „A venit la Iona si i-a zis: „Scoala-te si
roaga pe Dumnezeul tau” (Iona 1,6).
Asadar, el stia din experienta ca aceea nu era o
furtuna obisnuita, ci era trimisa de Dumnezeu, impotriva careia nu
ajunge mestesugul oamenilor si mana carmaciului nimica nu
ispraveste. El a vazut ca in cazul de fata avea trebuinta de un alt
carmaci mai puternic, adica de acela care carmuieste toata lumea,
de ajutorul cel ceresc.
De aceea, corabierii au parasit carma si odgoanele
si toate celelalte si au ridicat mainile lor la cer, spre a chema
pe Dumnezeu in ajutor. Si cand aceasta n-a folosit la nimic, atunci
ei, zice Sfanta Scriptura au aruncat sorti, iar sortii au
descoperit pe cel vinovat (Iona l, 7). Insa ei nu l-au aruncat
indata in mare, ci l-au tinut in mijlocul furtunii si al
freamatului, ca si cum ar fi fost liniste, au format judecata in
corabie, ca el sa vorbeasca pentru sine si sa se apere si totul s-a
cercetat cu asa amanuntime ca si cum ei ar fi trebuit sa dea cuiva
socoteala despre hotararea lor de judecata.
Asculta numai cum totul seamana a fi cercetat
judecatoreste: „Spune noua ce este lucrul tau si de unde vii si
incotro mergi si din ce tara si din ce popor esti tu?” (Iona l, 8).
Marea cea mugitoare l-a parat, soarta l-a aflat si a marturisit
contra lui, ei totusi nu au rostit indata hotararea de osanda
asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecata, unde, cu toate
ca sunt de fata paratii, martorii si dovezile, totusi osanda mortii
nu se rosteste, pana ce paratul insusi nu marturiseste nelegiuirea
sa.
Asa au facut si corabierii aceia. Macar ca erau
oameni neinvatati si nestiutori, ei totusi au urmat obiceiul
judecatoriei, si inca intr-o astfel de mugire si invaluire a marii,
incat ei abia puteau rasufla. De unde oare, iubitilor, venea
aceasta putere atat de prevazatoare impotriva profetului? Ea venea
de la pronia si de la intelepciunea lui
Dumnezeu.
Adica Dumnezeu a ingaduit acestea, ca sa aduca
aminte profetului ca el trebuie sa fie bland si iubitor de oameni.
Aceasta era ca si cum ar fi strigat catre dansul si i-ar fi zis:
„Urmeaza acestor corabieri, acestor oameni altminteri neinvatati.
Ei nu socotesc lucru mic o singura viata, se poarta nu fara crutare
chiar si cu o singura persoana; tu, dimpotriva, ai expus la
primejdia pieirii o cetate intreaga, cu atat de multe mii de
locuitori. Ei, macar ca au descoperit pe pricinuitorul rautatii
izbucnite asupra lor, totusi, nu s-au napustit asupra lui cu
judecata osandirii; tu insa, macar ca nu ai parat pe nimeni dintre
niniveteni, totusi ii arunci in nenorocire si in
pierdere.
Eu ti-am poruncit sa te duci la dansii si prin
predicarea ta sa-i chemi la mantuire; tu insa n-ai ascultat;
dimpotriva, acesti corabieri, fara a le cere cineva, fac totul ca
sa te scape; de pedeapsa pe tine, cel vinovat. Adica, cu toate ca
marea s-a infatisat ca paras al profetului si sortii au marturisit
contra lui si el insusi a recunoscut si a marturisit fuga sa, cu
toate acestea ei nu s-au grabit a-l pierde, ci s-au oprit, au
cercat si au facut totul ca, la o asemenea vadita vinovatie, de va
fi cu putinta, sa nu-l predea marii, insa marea, sau mai bine
Dumnezeu, n-a ingaduit aceasta, voind, atat prin corabieri, cat si
printr-un monstru din mare, sa aduca pe profet la o cale mai
buna.
Deci, cand ei au auzit pe Iona zicand: „Luati-ma
si ma aruncati in mare si se va alina marea asupra voastra” (Iona
l, 12), ei n-au voit sa faca aceasta, ci au carmit spre tarm;
valurile insa i-au impiedicat.
Tu pana acum ai judecat pe profet pentru fuga lui;
asculta-l acum cum graieste in pantecele chitului de mare si cum
marturiseste nedreptatea sa. Acolo, adica in fuga, el a gresit ca
un om de rand, iar aici s-a aratat ca un
profet.
Asadar, marea l-a luat si l-a inchis in pantecele
unui monstru, ca intr-o temnita. El nu s-a nimicit nici de valurile
cele infricosate, nici de monstrul cel inca si mai infricosat care
l-a inghitit; ba mai mult, acesta din urma l-a mantuit si l-a dus
la Ninive; iar el s-a dus apoi acolo si a vestit hotararea Domnului
pentru pierderea cetatii.
Ninivetenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele
lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grabit indata la post, barbati si
femei si robi si stapani, capetenii si supusi, copii si batrani; ba
chiar nici animalele cele fara de minte n-au fost scutite de
pazirea acestei datorii.
Pretutindeni se vedeau haine de pocainta,
pretutindeni cenusa, pretutindeni lacrimi si suspine, insusi
imparatul s-a pogorat de pe tron, a depus coroana sa si s-a
imbracat in vestmant de pocainta; si cu chipul acesta ei au mantuit
cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adica porfira
stand indarat, in dosul hainei celei de pocainta. Ceea ce n-a putut
porfira, a ispravit vestmantul cel de pocainta, iar ce n-a putut
coroana, a putut cenusa.
Asadar, vezi cat de adevarat este ceea ce zic eu,
ca cineva nu trebuie sa se teama de post, ci sa se teama de viata
cea desfatata, de lacomie si de imbuibare, indoparea si imbuibarea
au zguduit cetatea Ninivei si au dus-o aproape de pieire. Postul
insa iarasi a intarit cetatea.
Cu postul a intrat Daniil in groapa leilor,
umbland printre fiarele acelea grozave ca printre niste oi. Cu
postul au intrat cei trei tineri in cuptorul cel infocat din
Babilon, mult timp petrecand in flacara. Iata rodurile cele marite
ale postului!
Dar vei zice, poate: postul slabeste trupul. Dar
asculta ce invata Sfanta Scriptura: „Chiar daca omul nostru cel din
afara se trece, cel dinlauntru insa se innoieste din zi in zi” (II
Cor. 4, 16).
Afara de aceasta, daca vei cumpani lucrul mai cu
deamanuntul, vei afla ca postul este chiar folositor sanatatii,
intreaba pe doctori si ei cumpatarea si infranarea o vor numi mama
a sanatatii, pe cand din imbuibare si din viata cea desfatata
provin mii de boli. Acestea sunt niste lucruri otravite, care ies
dintr-un izvor otravit si vatama atat sanatatea trupului, cat si a
sufletului.
Asadar, sa nu ne infricosam de post, care ne
libereaza de nenumarate rautati. Eu zic aceasta nu fara temei, ci
pentru ca stiu ca unii se tem de post, ca de un tiran cumplit,
astfel ca ei insisi se vatama pe sine, prin imbuibare si
necumpatare.
Eu, deci, va indemn sa nu pierdeti prin desfatare
si betie folosul adus de post. Cand cineva, pentru stricarea de
stomac, trebuie sa ia doctorie, dar mai intai isi incarca stomacul
cu mancari nesanatoase, atunci el, desi simte amaraciunea
doctoriei, nu are de la ea nici un folos.
Tocmai asa se intampla cu tine, cand inainte de a
incepe postul, mai intai te umpli cu mancare si cu bautura, ca apoi
a doua zi sa primesti doctoria postului. Tu simti atunci numai
neplacerea, dar n-ai nici un folos de la dansa, fiind luata toata
puterea doctoriei, prin necumpatarea cea savarsita de
tine.
Cand tu insa vei lua doctoria postului cu
cumpatare trupeasca si cu trezvie sufleteasca, ea va putea curati
multe din pacatele tale cele vechi.
Asadar, sa nu intram in post beti si ametiti, nici
sa nu trecem de la post iarasi la betie, ca sa nu se intample cu
noi ceea ce se intampla cu un trup slab, care, impins fiind mai
tare, cade. Acelasi lucru se intampla sufletului nostru, daca el la
inceputul si la sfarsitul postului se inveleste de norul
necumpatarii si al betiei.
Aceia care se lupta cu fiarele cele salbatice
pazesc si invelesc in tot chipul cu putinta membrele cele de
capetenie. Asemenea fac acum multi oameni in fata postului. Ei
privesc postul ca pe o fiar salbatica, cu care trebuie sa se lupte
si deci se inarmeaza cu imbuibarea, se invelesc cu lacomia si cu
imbuibarea si asa asteapta venirea postului, care totusi nu este
salbatic si infricosat, ci infatisarea lui este blanda si
lina.
Daca intreb pe vreunul: „De ce te imbeti tu
astazi?”, el zice: „Pentru ca maine am sa incep postul”, insa
spuneti, nu este aceasta oare o nebunie infricosata, de a voi sa
inceapa cu suflet necurat aceasta marita indeletnicire cu fapta cea
buna?
Am mai avea multe de zis, dar pentru cei
intelegatori este destul aceasta, de vor voi sa faca indreptare
vietii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, sa ne facem vrednici de
imparatia cerului, pe care sa ne-o dea harul si iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul
Sfant se cuvine marirea, acum si in vecii vecilor!
Amin
Sursa: Doxologia
