Evanghelia
Matei 4, 25; 5,
1-12
În vremea aceea, după Iisus au mers noroade multe
din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo
de Iordan.
Iisus, văzând mulţimile, S-a suit în munte, a
şezut jos şi ucenicii Săi au venit lângă Dânsul; iar El, deschizând
gura Sa, îi învăţa zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor
este Împărăţia Cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor
mângâia. Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, căci aceia
se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, căci aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor
chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este
Împărăţia Cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când, din pricina Mea, vă
vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră
multă este în Ceruri!
Pr. Ilie Cleopa –
Despre credință și îndoială
Iubiți credincioși,
Să înțelegem că alta este credința tare, deplină,
și alta este credința îndoielnică și puțină. Prin credința dreaptă
și deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni și
să dobândească fericirea vremelnică și veșnică. Credința deplină
sau desăvârșită este credința propovăduită de Biserica Ortodoxă și
mărturisită pe scurt în Simbolul Credinței (Crezul). Această sfântă
și dreaptă credință, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul
de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mântuirea
sufletului (I Corinteni 10, 31).
Să știți, frații mei, că sunt multe feluri de
credințe pe pământ care nu aduc mântuirea sufletului, ci și la
piezare îl duc. Așa sunt credințele păgâne, credințele strâmbe ale
celor care cred în vrăji, în descântece și în fermecătorii, în
visuri și vedenii false și alte multe feluri de credințe străine de
adevăr care duc la pierzare pe cei înșelați de ele. Numai credința
cea deplină și dreaptă pe care o mărturisește și o propovăduiește
Biserica Ortodoxă este mântuitoare fiind întemeiată pe Sfânta
Scriptură și Sfânta Tradiție apostolică și patristică. Ea are
temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei
21, 42).
Sfinții și dumnezeieștii Părinți, ca și Sfinții
Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credințe la cele
șapte Sinoade ecumenice și la cele locale. Prin învățăturile lor
scrise ne-au lăsat luminate căile mântuirii, care duc la Hristos
numai după dreptarul credinței Ortodoxe. Când pe Sfântul Vasile cel
Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia
lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: "Nu! Biserica a primit
învățătura sa de la Hristos Dumnezeu și această învățătură eu sunt
dator s-o apăr chiar cu prețul vieții mele. De aceea nu voi îngădui
să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvânt, sau măcar o
silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un paznic rânduit
de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios și neclintit la postul
meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viața mea. Eu nu
voi înceta de a apăra tezaurul cel neprețuit al credinței contra
tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioși și eretici.
Adevărurile dreptei credințe au fost păstrate în totalitatea și
curăția lor cu multe jertfe omenești și cu mari valuri de sânge
creștin".
Când milioane de oameni, bărbați și femei, copii,
tineri și bătrâni, învățați și filosofi din primele veacuri ale
creștinismului și-au dat viața pentru învățătura creștină, pentru a
ne lăsa moștenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creștinii
zilelor noastre n-are dreptul să strice frumusețea și podoaba
dreptei credințe, având în ea adevărul. Toți care vor face unele
schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi și ale Sfintei Tradiții nu
vor avea parte de Hristos și nu vor moșteni împreună cu sfinții Lui
cereasca împărăție.
Credința deplină și tare este cea care se lucrează
prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte
bune. Iar credința care este lipsită de dragoste, adică de fapte
bune, este zadarnică și nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfântul
Apostol Pavel zicând: “De aș avea darul proorociei și orice știință
și de aș avea totă credința încât să pot muta și munții, iar
dragoste nu am, nimic nu sunt“ (I Corinteni 13, 2). Încă să știm,
fraților, că dreapta noastră credință cea deplină și tare, care
lucrează prin fapte bune, trebuie să fie statornică până la ultima
noastră suflare. În această privință avem mii și milioane de pilde
lăsate nouă de Sfinții lui Dumnezeu care L-au mărturisit și, pentru
dragostea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și-au pus
sufletele lor pentru Evanghelie, răbdând până la moarte
înfricoșătoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre
credința cea statornică a Sfinților lui Dumnezeu voi aduce câteva
exemple din viața Bisericii.
Primul exemplu de jertfă totală pentru mântuirea
lumii și pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pământ a fost
Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile
veșnice ale dreptei credințe. El ne-a învățat cum să credem în
adevăratul Dumnezeu cel închinat și mărit în trei persoane: Tatăl,
Fiul și Duhul Sfânt. Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a descoperit că
Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și ni L-a trimis pe pământ ca
Mângâietor și Domn al vieții. El a sfințit pe fecioara Maria prin
întruparea Sa și ne-a încredințat-o tuturor ca Născătoare de
Dumnezeu și mamă, zicându-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său
ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: “Iată mama ta!“ (Ioan
19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.
Dreaptă credință plină de Duh și de putere a avut
dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintâi rugătoare
pentru noi toți înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în
cuvintele Arhanghelului Gavriil și prin el a primit să nască cu
trup pe Hristos, când a spus: “Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1,
38).
Dar ce vom spune de marea credință a Sfinților
Apostoli? Oare nu ei au semănat dreapta credință și Evanghelia în
toată lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa și Africa, vestind
venirea Mântuitorului în lume și apropierea Împărăției Cerurilor?
Nu au răbdat ei atâta prigonire și temniță și moarte martirică
pentru Hristos și pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi și
tot felul de suferinzi cu puterea credinței, chemând numele lui
Hristos? Nu au dărâmat ei capiștile idolești și în locul lor au
înălțat biserici creștine?
Astfel, ce vom vorbi de credința plină de râvnă a
lui Petru, căruia i-a spus Hristos: “Amin zic ție, tu ești Petru și
pe această piatră voi întemeia Biserica Mea și porțile iadului nu o
vor birui“ (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu
capul în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credința
Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mântuitorul
din tiran și persecutor, Apostol al neamurilor și martir. Deci, cum
vom lăuda credința de foc a Sfântului Pavel, dragostea lui pentru
mântuirea păgânilor și a evreilor, curajul și bărbăția lui,
înțelepciunea lui și răbdarea lui, bătăile, temnița și lanțurile pe
care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie
înălțat de Duhul Sfânt până la al treilea cer? Oare nu el a spus că
“după plecarea mea vor intra între voi lupii răpitori - adică
ereticii -, care nu vor cruța turma?“ (Fapte 20,
29).
Cine poate spune cu câtă dragoste și fierbinte
credință au slujit Apostolii pe Hristos și Evanghelia Lui? Sau cine
știe câte bătăi și torturi și lanțuri au pătimit pentru Hristos
Sfinții Mucenici? Căci cu cât îi chinuiau păgânii mai mult, ei mai
tari se făceau în credință și primeau cu bucurie să moară pentru
Iisus, decât să se lepede de El. Cine știe dintre muritori numărul
și numele tuturor sfinților lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după
vrednicie credința lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăția lor
și sfințenia cu care au trăit ei Evanghelia și au împlinit
poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele
sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau
mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani și
daruri?
Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult
decât de Dumnezeu? Sau se certau pentru întâietate? Sau se pârau
unii pe alții, sau urmăreau averi și scopuri pământești în
Biserică? Sau se îndoiau în credință și schimbau după plac și după
mintea lor învățătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci
credința lor dreaptă și statornică în Dumnezeu era tare ca fierul;
fețele și inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca făcliile
pentru sfințenia vieții lor; mâinile lor nu oboseau să dea
milostenie, picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici și la
vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui
Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada așteptau cu bucurie
dezlegarea de trup și unirea în cer cu Hristos.
Aceeași credință tare până la jertfă și viață
îngerească au dus pe pământ toți sfinții și Cuvioșii Părinți ai
Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugăciunea și credința lor făceau multe
minuni, cu lacrimile lor sfințeau pustiul și mănăstirile, cu inima
lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înțelepciunea și sfaturile lor
scriau cărți de folos, apărau dreapta credință în lume, combăteau
pe eretici și izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sunt
trecuți ca sfinți în calendar și le cerem
ajutorul.
Ce putem spune de părinții și înaintașii noștri
care au păstrat cu atâta sfințenie și tărie credința ortodoxă pe
pământul țării noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei
Ștefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de
secol și a înălțat 48 de biserici și mânăstiri. Să pomenim și pe
domnul martir Constantin Brâncoveanu, cu cei patru copii ai săi,
care și-au vărsat sângele pentru Hristos departe de țară. Să
amintim și pe ierarhii mărturisitori și apărători ai dreptei
credințe din Transilvania, și pe sihaștrii și cuvioșii sfinți care
s-au nevoit în Carpați, în pădurile și mânăstirile
noastre.
Nu putem uita nici pe bunii noștri părinți și
țărani credincioși de la sate. Oare câți erau mai credincioși decât
ei? Cine se ruga mai cu credință și cu lacrimi ca ei, țăranii și
mamele noastre blânde și evlavioase de prin
sate?
Toate acestea le-am spus, frații mei, ca să ne dăm
seama că și în țara noastră credința în Dumnezeu a avut
dintotdeauna bărbați sfinți, trăitori adevărați în Hristos și
apărători ai credinței curate împotriva tuturor sectelor și a celor
îndoielnici și slabi în credință.
Iubiți credincioși,
Împotriva credinței adevărate și puternice în
Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creștinism, s-au
ridicat tot felul de obstacole, ispite și neghine, cum le numește
Iisus Hristos în pildele Sale. Și care au fost acestea? La
începutul creștinismului s-au ridicat creștini iudaizanți, care
voiau să amestece credința curată în Hristos cu practicile
religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinței
propovăduite de Mântuitorul și de Apostoli, împărați păgâni romani,
care prin grele persecuții sângeroase căutau să-i întoarcă pe
creștini din nou la idolatrie.
Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva
credinței apostolice tot felul de eresuri, secte și curente
filosofice păgâne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul,
monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul
și multe altele. Mai târziu s-au ridicat reformiștii luterani,
calvinii, husiții și sectele mai noi din zilele noastre. Toate
acestea au urmărit slăbirea dreptei credințe și convertirea
ortodocșilor la eresul lor. Unii au reușit mai mult, alții mai
puțin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărâmițare a
Bisericii lui Hristos, iar alții au dispărut fără
urme.
Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe
marea vieții dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi și noi arme
și ispite. Cea mai puternică armă, după secte, este necredința în
Dumnezeu care, luând locul păgânismului, încearcă să slăbească
credința tare și curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor
devotați ai Bisericii, scrierile Sfinților Părinți și rugăciunile
călugărilor și ale credincioșilor au slăbit atacul
necredincioșilor.
Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva
credinței vii, lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creștinii
îndoielnici sunt din ce în ce mai numeroși. Ei cred în Dumnezeu,
dar se îndoiesc și de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și
de harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat și tatăl
copilului bolnav din Evanghelia de astăzi. Creștinii îndoielnici
merg la biserică numai când sunt bolnavi, când au dușmani,
necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga
și acasă sau că se roagă preoții pentru ei. Aceștia se îndoiesc și
de viața veșnică, și de puterea rugăciunii, și de harul preoției,
și de sfințenia Sfintei Împărtășanii. Duhul îndoielii este un
diavol cumplit care chinuie pe mulți credincioși și îi aruncă în
deznădejde, în gânduri negre, în secte, în sinucidere. Căci și
creștinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credință
o fac. De aceea îndoielnicii și sectanții sunt mereu tulburați,
îngândurați, gata oricând de ceartă și chiar de
răzbunare.
O imagine clară a îndoielii noastre în credință o
prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată și-a adus copilul bolnav de
epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întâi a cerut să-l vindece
ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzând la picioarele lui Hristos,
I-a spus durerea și L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mântuitorul
întârzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinței tatălui
copilului. Că iată cum se ruga: "Doamne, de poți ceva, ajută-ne
nouă, fiindu-Ți milă de noi!" Atunci Hristos i-a răspuns: “De poți
crede, toate sunt cu putință celui credincios.“ Tatăl copilului,
apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: “Cred, Doamne!
Ajută necredinței mele!“ (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a
izgonit duhul rău din copil și l-a vindecat.
Oare câți dintre creștinii noștri nu cârtesc
înaintea lui Dumnezeu când sunt în suferință și necaz? Câți nu vin
la biserică și se roagă mai mult din interese pământești, zicând
cam aceleași cuvinte îndoielnice: "Doamne, dacă ești bun, ajută-mi!
Doamne, dacă m-ai iertat, miluiește-mă! Doamne, dacă poți și vrei,
vindecă-mă și pedepsește pe vrăjmașii mei!" Or, aceasta nu este
rugăciune primită de Dumnezeu!
Iubiți credincioși,
Dacă vrem să ne mântuim și să fim miluiți de
Hristos, să avem credință tare, vie, curată, statornică. Altfel nu
ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia
de azi: De poți crede, toate sunt cu putință celui credincios! Să
avem credință puternică și toate le vom
dobândi.
Îndoiala în credință a adus lumea aici, la
marginea prăpastiei. Îndoiala în credință a creat atâtea secte și a
adus dezbinarea în Biserică, în familie și peste tot. Cum ne putem
întări în credință ca să scăpăm de îndoială și de cumplitele ei
urmări? Numai prin rugăciune și post, prin deasă spovedanie și
împărtășire și prin citirea cărților sfinte. Căci așa a răspuns
Mântuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: “Pentru ce noi n-am
putut să-l scoatem? Pentru puțina voastră credință“ (Matei 17,
19-20). “Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără
numai cu rugăciune și cu post!“ (Marcu 9,
28-29).
Vedeți ce ne răspunde Hristos? Vedeți puterea
rugăciunii ajutată de post? Vedeți puterea postului ajutat de
rugăciune? În zadar unii vorbesc de rău postul. În zadar alții se
roagă, dacă nu vor să postească. Uniți rugăciunea cu postul,
mergeți regulat la Sfânta Liturghie, spovediți-vă curat, mai ales
acum în Sfântul și Marele Post. Împăcați-vă, ajutați-vă în
greutățile vieții și creșteți-vă copiii în credință și frică de
Dumnezeu, ca să nu fie robiți de diavolul prin păcatele tinereții.
Doar vedeți câți părinți suferă pentru copiii lor bolnavi,
neascultători și răi.
De ne vom ruga cu credință și cu post, vom dobândi
cererile noastre și vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din
Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!
Amin.
Sursa: Doxologia
