Evanghelia
Marcu 8, 34-38; 9,
1
Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine,
să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci
cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va
pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va
mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă,
dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb
pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de
cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul
Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu
sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii
din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea
Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.
Sfântul Nicolae Velimirovici
- Predică la Sfânta
Cruce
Mare e puterea adevărului, şi nimic pe lume nu-i
poate lua adevărului puterea.
Mare e puterea tămăduitoare a adevărului, şi nu-i
suferinţă sau slăbiciune pe lume pe care adevărul să n-o poată
tămădui.
Bolnavii, când suferă, caută un doctor care să le
dea un leac pentru durerea lor. Nimeni nu umblă după un doctor
care să-i dea o doctorie bună la gust, ci oricine caută pe unul
care să-i dea o doctorie bună la boală, fie ea dulce, amară ori
sălcie. Cu cât e mai amară doctoria, cu cât mai complicat procesul
vindecării, cu atât mai multă încredere pare să aibă bolnavul în
doctorul care i-o prescrie.
De ce leapădă oamenii doctoria amară doar când
vine din mâna lui Dumnezeu? De ce aşteaptă de la Dumnezeu numai
dulceţuri? Desigur, pentru că nu-şi dau seama cât sunt de bolnavi,
cât e de grea boala păcatului. Ei cred că se pot lecui cu
delicatese!
O, de s-ar întreba oamenii de ce sunt leacurile
pentru trup atât de amare! Le-ar răspunde atunci Duhul Sfânt: sunt
amare ca să-i facă să înţeleagă amărăciunea leacurilor
duhovniceşti. Pentru că, precum boala trupească dă oarecare idee
despre cea suflească, tot aşa leacurile pentru trup trimit cu
gândul la cele ce se dau în boala
duhovnicească.
Dar oare nu sunt bolile sufleteşti, aceste boli
capitale, mult mai grave decât bolile trupului? Cum atunci să nu
fie doctoria pentru suflet mai amară decât cea pentru
trup?
Mare grijă au oamenii de trupurile lor, şi când se
îmbolnăvesc nu precupeţesc nimic, nici osteneală, nici timp, nici
bani, când e vorba de însănătoşire. Atunci nici un doctor nu-i prea
scump, nici un izvor de cură prea departe, nici o doctorie prea
amară, mai ales când li se dă de înţeles că îi paşte moartea. O,
de-ar avea grijă oamenii şi de suflet! De ar căuta tot atât de
mult vindecare şi un vindecător sufletului!
E greu să mergi desculţ prin spini; dar dacă vreun
desculţ ar muri de sete şi ar vedea un izvor de apă dincolo de
spinii aceia, n-ar pregeta să calce peste spini rănindu-şi
picioarele ca să ajungă la apă, în loc să stea pe loc în iarba
moale pierind de sete!
„Nu putem să înghiţim un hap atât de amar", zic
mulţi din cei slăbănogiţi de păcat. Aşa că doctorul, iubitorul de
oameni, a înghiţit El cel dintâi leacul, leacul cel prea amar,
numai ca să arate că se poate lua. O, cu cât mai greu îi este celui
sănătos să înghită doctoria pe care trebuie s-o ia bolnavul! Dar
El a luat-o, pentru ca cei bolnavi de moarte s-o ia şi
ei.
„Nu putem să trecem desculţi prin câmpia spinoasă,
oricât ne-ar fi de sete şi oricâtă apă ar fi de cealaltă parte”,
zic cei slăbănogiţi de păcat. Aşadar Domnul, iubitorul de oameni,
a trecut El desculţ prin spini şi acum, de cealaltă parte, cheamă
pe toţi cei însetaţi la izvorul de apă vie. „Se poate”, ne strigă
El, „am trecut prin spinii ascuţiţi şi, călcând peste ei, i-am
tocit. Hai, veniţi!”.
„Dacă crucea e doctorie, nu, nu putem s-o luăm; şi
dacă crucea este o cale, noi nu putem să mergem pe acolo”, zic cei
îmbolnăviţi de păcate. Dar Domnul, iubitorul de oameni, a luat cea
mai grea Cruce asupra-I, ca să arate că se
poate.
În Evanghelia de astăzi Domnul prescrie crucea,
acest mijloc amar de vindecare, oricui vrea să se vindece de
moarte.
Domnul spune: Oricine voieşte să vină după Mine,
să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie. Nu-i
trimite pe oameni s-o apuce înainte la cruce, ci îi cheamă să vină
după El, pentru că El a dus mai întâi Crucea. Înainte încă de a da
glas acestei chemări, Mântuitorul a prezis suferinţele prin care va
trece: Fiul Omului trebuie să pătimească multe... şi să fie
omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8, 31). Şi a venit ca
să fie El Calea. Ca să fie cel dintâi în durere şi cel dintâi în
slavă. Ca să arate că tot ceea ce oamenilor le pare cu neputinţă,
se poate: a venit pentru ca să se poată.
Nu-i sileşte pe oameni, nu-i striveşte, ci îi
învaţă şi îi cheamă ca să le dea. Oricine voieşte! De bunăvoie s-au
îmbolnăvit de păcat, de bunăvoie au să se tămăduiască. Şi nu
ascunde că leacul e amar, foarte amar. Dar, pentru că El cel dintâi
l-a luat — sănătos fiind — le vine mai uşor să-l ia şi ei. El era
sănătos, şi ne-a arătat nouă minunata putere a
leacului.
Să se lepede de sine. Primul om, Adam, s-a lepădat
şi el de sine când a căzut în păcat, dar s-a lepădat de şinele său
adevărat. Cerând omului să se lepede de sine, Domnul cere omului
să se lepede de şinele cel mincinos. Şi mai simplu spus: Adam s-a
lepădat de adevăr şi s-a lipit de minciună. Acum, Domnul cere de la
urmaşii lui Adam ca ei să se lepede de minciună şi să se lipească
iarăşi de adevărul de la care au căzut. Aşadar, a ne lepăda de noi
înşine înseamnă a ne lepăda de fiinţa înşelătoare care s-a aşezat
peste noi în locul fiinţei noastre dăruite de Dumnezeu. Trebuie să
ne lepădăm de legătura cu pământul care a luat locul, în ce ne
priveşte, duhovnicescului, şi de patimile care au luat locul
faptelor bune. De frica slugarnică ce întunecă în noi dragostea de
fii ai lui Dumnezeu şi de cârtirea care ucide în noi duhul
ascultării de El. Să ne lepădăm de gândurile rele, de dorinţele
rele, de faptele rele. Să ne lepăm de idolatra închinare la natură
şi la trup. într-un cuvânt: să ne lepădăm de tot ceea ce socotim
drept „eu”, dar care nu este de fapt fiinţa noastră ci doar rău şi
păcat, stricăciune, iluzie şi moarte. Să ne lepădăm, O, să ne
lepădăm de obiceiurile rele, de această „a doua natură” care nu
este cea zidită de Dumnezeu, ci o îngrămădire de iluzii şi amăgiri
împietrite acolo în noi — să ne lepădăm de minciuna făţarnică ce
trece drept noi înşine, şi noi drept ea.
Ce înseamnă: ia-ţi crucea? înseamnă să primeşti de
bunăvoie, din mâna Proniei, orice mijloc de lecuire, oricât ar fi
de amar, care ţi se întinde. Se abat asupra-ţi nenorociri? Fii
ascultător ca Noe. Ţi se cere jertfă? Lasă-te în mâna lui Dumnezeu
cu credinţa lui Avraam când mergea să-şi jertfească fiul. Ţi-ai
pierdut averea? Ţi-au murit pe neaşteptate copiii? Îndură
alipindu-te de Dumnezeu în inima ta, ca Iov. Prietenii îţi întorc
spatele, eşti înconjurat de duşmani? Rabdă fără să cârteşti, cu
credinţa că ajutorul lui Dumnezeu e aproape, aşa cum făceau
apostolii. Eşti osândit la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte lui
Dumnezeu pentru asemenea cinste, ca miile şi miile de mucenici.
Nimic nu ţi se va cere care să nu fi fost răbdat de alţii înainte,
şi nu ai decât să urmezi pilda sfinţilor, apostolilor,
mărturisitorilor şi martirilor, a celor care au împlinit voia lui
Dumnezeu. Trebuie să înţelegem bine că, cerând de la noi o
răstignire, Domnul o cere pe cea a omului vechi, a omului ţesut din
obiceiuri rele, a omului aflat în slujba păcatului. Pentru că, prin
această răstignire, omul vechi, omul fiară din noi e dus la moarte,
şi omul nou, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, cel nemuritor,
este adus la viaţă. Cum spune apostolul: Omul nostru cel vechi a
fost răstignit; şi arată mai departe de ce: pentru a nu mai fi robi
ai păcatului (Romani 6, 6). Crucea e grea pentru omul vechi, omul
simţurilor, e grea pentru trupul împreună cu patimile şi cu
poftele (Galateni 5, 24), dar nu e grea pentru omul duhovnicesc.
Crucea este pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne
mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Noi ne
lăudăm aşadar în crucea lui Hristos, şi în crucea pe care o ducem
de dragul Lui. Mântuitorul nu ne cere să luăm crucea Lui, ci să o
luăm pe a noastră. Crucea Lui e cea mai grea. El nu S-a răstignit
pentru păcatele Sale, ci pentru păcatele noastre, şi aşa crucea
lui e cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru păcatele noastre,
deci crucea noastră e mai uşoară. Şi când durerile noastre sunt la
culme, să nu spunem că sunt prea mari. Viu e Domnul, şi ştie El mai
bine măsura suferinţelor noastre, şi nu ne va lăsa să suferim mai
mult decât suntem în stare. Măsura suferinţei noastre nu e cu nimic
mai puţin potrivită şi socotită decât este măsura zilei şi a
nopţii, sau decât sunt hotarele stelelor în drumurile lor. Ni se
înmulţeşte durerea? Ni se îngreunează crucea? Şi puterea lui
Dumnezeu e mai mare: Precum prisosesc patimile lui Hristos întru
noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră (II
Corinteni 1, 5).
Mai presus de toate, mare este mângâierea noastră
că Domnul ne cheamă să venim după El. Să vină după Mine, spune
Domnul. De ce îi cheamă pe cei care îşi iau crucea lor? Mai întâi
pentru ca ei să nu se împiedice, să nu cadă şi să fie striviţi sub
greutatea ei. Atât e de nevolnic neamul omenesc, încât nici cea mai
uşoara cruce n-o poate duce cel mai vomit om fără ajutorul cerului.
Vedem cum se de/nădăjduiesc necredincioşii la cea mai mică
lovitură, cum ridica glasul şi se plâng cerului şi pământului
pentru cel mai mic neajuns! Cum se clatină neajutoraţi dintr-o
parte într-alta, căutând sprijin în pustietatea lumii şi cum
socotesc că, dacă lumea nu poate să le stea într-ajutor, e toată un
deşert al disperării! De aceea ne cheamă Domnul. Pentru că numai
urmându-l pe El vom putea şi noi să ne ducem crucea. La El vom afla
putere, îndrăzneală şi mângâiere. El este lumina noastră pe o
cărare întunecată, El este sănătatea noastră în boală, tovarăş în
singurătate, bucurie în suferinţă, bogăţie în lipsă. O lampă de
veghe arde toată noaptea la căpătâiul bolnavului, şi în toată
noaptea acestei vieţi. Ne trebuie lumina lui Hristos ca să ne
alinăm durerea şi să ne păstrăm nădejdea în zorii ce vor să
vină.
Al doilea temei al chemării Domnului întru urmarea
Lui e tot atât de însemnat cât şi primul, şi e legat de lepădarea
de sine şi luarea de bunăvoie a crucii. Mulţi au făcut paradă de
lepădare de sine, doar ca să câştige vază în lume. Mulţi au trecut
prin încercări şi suferinţe ca să câştige laudă şi cinste de la
oameni. Mulţi, până astăzi, fac acest lucru, mai ales între
popoarele păgâne, ca să-şi adune puteri vrăjitoreşti prin care să
stăpânească pe alţii, să vatăme sau să ajute pe cine vor ei, după
plac — şi totul din lăcomie şi sete de putere.
Asemenea lepădare de sine nu este lepădare de sine
adevărată; este, dimpotrivă, înălţare de sine; o astfel de cruce nu
duce la înviere şi la mântuire, ci la ruină şi predare în mâna
diavolului. Cine îşi ia crucea ca să vină după Hristos e lipsit de
obrăznicie, de înălţare pe seama altora şi de setea de putere şi
de câştig. Aşa cum bolnavul ia leacul amar nu ca să se laude că e
în stare să înghită amărăciune, ci ca să se vindece, tot aşa un
creştin adevărat se leapădă de sine: se ridică împotriva bolii, îşi
ia crucea ca pe o doctorie amară dar salvatoare şi vine după
Hristos, Doctorul şi Mântuitorul său, nu pentru slavă şi laudă de
la oameni ci ca să-şi scape sufletul din nebunia de moarte
aducătoare a vieţii acesteia şi din chinul şi focul vieţii
viitoare.
Căci cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde;
iar cine va pierde viaţa sa, pentru Mine şi pentru Evanghelie,
acela o va scăpa. Grele cuvinte!
Foc ce caută să ardăpe omul cel vechi din
rădăcina, si rădăcina însăşi! Hristos nu avenit doar ca să schimbe
lumea, ci ca s- o facă din nou, s-o aducă din nou la viaţă. Să
topească în foc metalul vechi şi să-l făurească iar. Dumnezeu nu e
un reformator: e Ziditorul. Nu-i un cârpaci; e ţesătorul! Oricine
vrea să păstreze un pom bătrân, mâncat de viermi, rămâne fără el
orice ar face: poate să-l ude, să-l împrejmuiască, să-i pună
îngrăşăminte la rădăcină; totul va fi zadarnic: pomul e ros pe
dinăuntru de vierme, şi e pierdut; putrezeşte, se prăbuşeşte. Iar
cine taie pomul viermănos şi-l pune pe foc cu viermi cu tot, şi se
îngrijeşte apoi de vlăstarele noi ieşite din rădăcină păzindu-le
de viermi, are să-şi păstreze pomul cel nou. Cine vrea să-şi
păstreze sufletul cel vechi, chipul lui Adam, sufletul acesta ros
de păcat şi putred, îl va pierde, pentru că Dumnezeu nu îngăduie în
faţa Lui un astfel de suflet; şi ceea ce nu stă înaintea feţei lui
Dumnezeu e ca şi când n-ar fi. Cine, aşadar, îşi pierde sufletul
său vechi, acela şi-l va salva pe cel nou, pe cel născut din nou
din Duh (Ioan 3, 6), pe cel logodit cu Hristos. Când spui suflet,
spui de fapt viaţă, şi chiar citim în unele traduceri: „cine va voi
să-şi scape viaţa sa” şi: „cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine
o va scăpa” Amândouă traducerile au aici acelaşi înţeles. Pentru
că cine va căuta să-şi scape cu orice preţ viaţa cea muritoare, o
va pierde până la urmă nu numai pe aceasta, ci le va pierde pe
amândouă: şi viaţa muritoare şi viaţa veşnică. Pe cea muritoare
pentru că este supusă morţii şi oricât de mult ar izbuti s-o
lungească, tot la moarte ajunge până la urmă; iar pe cea veşnică o
va pierde pentru că nu a făcut nimic ca să o aibă. Dar cine se
osteneşte să câştige viaţa cea fără de moarte în Hristos, are s-o
primească şi are s-o aibă în veşnicie, chiar dacă pe cea vremelnică
a pierdut-o. Poate cineva să-şi piardă viaţa vremelnică, muritoare,
pentru Hristos şi pentru Evanghelie, fie în caz extrem, când se
jertfeşte şi moare martir pentru Hristos şi pentru sfânta lui
Evanghelie, sau atunci când, nesocotind viaţa aceasta păcătoasă şi
nevrednică, se dăruieşte cu toată inima sa, cu tot sufletul său şi
cu toată puterea sa lui Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I
totul Lui şi aşteptând de la El totul. Se poate ca cineva să-şi
piardă viaţa luându-şi-o singur, sau dându-şi-o pentru nimic,
dintr-o ceartă sau dintr-o neînţelegere. Nu unuia ca acesta i s-a
făgăduit că are să-şi scape sufletul, pentru că zice: pentru Mine
şi pentru Evanghelie. Hristos şi Evanghelia sunt nemăsurat mai
mari decât sufletul nostru. Sunt cele mai mari bogăţii, şi în timp
şi în veşnicie; nimeni n-ar trebui să şovăie a da orice numai ca
să le câştige pe acestea!
De ce spune Domnul: şi pentru Evanghelie? Nu
ajunge să zică: pentru Mine? Nu ajunge. Domnul spune: pentru Mine
şi pentru Evanghelie, ca să înmulţească omului temeiurile de a muri
sieşi şi a vieţui lui Dumnezeu, şi ca astfel să se poată mântui cât
mai mulţi. Se mântuieşte, aşadar, cel care îşi pierde pentru
Hristos viaţa, pentru Cel Viu, Cel fără de moarte. Şi se
mântuieşte şi acela care îşi pierde viaţa pentru lucrările lui
Hristos, fie şi pentru un singur cuvânt al Lui. Domnul este
legiuitorul vieţii; cine se jertfeşte pentru legiuitor, se
jertfeşte pentru legile puse de El, şi de asemenea: cine se
jertfeşte pentru legile Lui, pentru El se jertfeşte. Socotindu-Se
pe Sine împreună cu lucrările şi cu cuvintele Sale, Domnul deschide
drum larg spre mântuirea multora.
Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea
întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în
schimb pentru sufletul său? Cuvintele acestea aruncă o lumină mare
asupra celor dinainte. Din ele se vede că Dumnezeu socoteşte
sufletul omului mai de preţ decât lumea toată. Se vede de asemenea
ce fel de suflet trebuie să piardă omul ca să se mântuiască:
sufletul vătămat, sufletul molipsit de lume, încovoiat de lume,
înrobit de lume. Pierzând acest aşa-zis suflet, omul şi-l scapă pe
cel adevărat; dacă retează de la sine viaţa cea mincinoasă, i se va
da viaţa adevărată.
Ce folos ai să câştigi toată această lume ce se
îndreaptă spre pieire, şi să-ţi pierzi sufletul menit mântuirii?
Lumea se apropie de sfârşit, şi va fi lepădată ca o haină veche.
Iar sufletele adevărate, sufletele care îl iubesc pe Hristos, se
vor înălţa atunci în împărăţia veşnicei tinereţi. Sfârşitul lumii
este începutul vieţii celei noi a sufletului. La ce bun ar avea
omul lumea de care curând oricum se va despărţi? La ce bun, când
lumea întreagă, într-un viitor ce nu-i departe, se va risipi şi va
dispărea ca un vis care a trecut? De ce folos o să-i fie un leş
zăcând neajutorat ? Ce o să dea în schimb pentru sufletul său?
Chiar dacă toată lumea ar fi a lui, Dumnezeu tot n-ar primi-o în
locul sufletului său! Dar lumea nici măcar nu-i a lui. Lumea e a
lui Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a dat-o omului spre dobândirea unui
bun şi mai mare, şi mai preţios. Cel mai mare dar pe care l-a dat
Dumnezeu omului este sufletul zidit după chipul
Său.
Si acest dar Dumnezeu vrea, la vremea potrivită,
să I se întoarcă. Omul nu poate să-I dea nimic în schimb lui
Dumnezeu pentru sufletul său. Sufletul e regele; tot restul e rob.
Dumnezeu nu va primi rob în locul regelui, nici lucru pieritor în
locul celui fără de moarte. O, ce va da păcătosul în locul
sufletului său? Câtă vreme e în trup, omul e vrăjit de multe
lucruri pe care le socoteşte de preţ; dar când se desparte de trup,
îşi dă seama - O, de n-ar fi prea târziu! - că în afară de Dumnezeu
şi de suflet nimic nu are preţ. Deci nu are ce să dea, în locul
sufletului. O, ce primejdie, ce jale pe sufletul păcătos când vede
că toate legăturile cu lumea i s-au tăiat, şi stă gol şi lipsit de
toate în lumea cea de duh! Pe cine să strige într-ajutor? Al cui
nume să cheme? De poala veşmântului cui să se ţină când se vede
căzând în abis pentru totdeauna? Fericiţi cei care, în lumea
aceasta, au ajuns la dragostea lui Hristos şi au învăţat să cheme
numele Lui ziua şi noaptea, odată cu răsuflarea şi cu bătăile
inimii! Deasupra abisului vor şti pe cine să strige, vor şti al Cui
nume să cheme. Vor şti de poala hainei Cui să se ţină. Cu adevărat,
vor fi înafară de orice primejdie sub aripa Domnului
lor.
Dar iată ce este mai înfricoşător între toate
temeiurile de frică pentru cei care, în viaţa aceasta, nu se tem de
păcat. Spune Domnul: Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de
cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul
Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu
sfinţii îngeri. Luaţi aminte, voi toţi care aveţi credinţă: nu vă
bizuiţi prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevărat, mila lui
Dumnezeu se revarsă numai în viaţa aceasta peste hulitorii care nu
se căiesc; iar la înfricoşata Judecată dreptatea va lua locul
milei. Luaţi aminte, voi toţi cei care, cu fiecare zi, vă apropiaţi
tot mai mult de moartea pe care n-o puteţi ocoli! Luaţi aminte,
întipăriţi-vă în inimă aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrăjmaş al
vostru, ci prietenul cel mai bun. Aceleaşi buze care pe cruce au
dat iertare duşmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte grozave,
grozave dar drepte. De cel care se ruşinează de Hristos în acesta
lume, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri. Cu ce ai
să te mândreşti, omule, dacă lui Hristos îi va fi ruşine cu tine?
Dacă-ţi e ruşine de Viaţă, înseamnă că te mândreşti cu moartea;
dacă-ţi e ruşine de Adevăr, înseamnă că te mândreşti cu minciuna;
dacă ţi-e ruşine cu Mila, te mândreşti cu facerea de rău; dacă ţi-e
ruşine cu Dreptatea, te mândreşti cu nedreptatea. Dacă ţi-e ruşine
cu Patima de pe cruce, înseamnă că te mândreşti cu închinarea la
lume; dacă ţi-e ruşine de Nemurire, te mândreşti cu stricăciunea şi
cu mormântul! Atunci, în faţa cui te vei ruşina de Hristos? În faţa
unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru că nu există cineva mai bun ca
Hristos. Atunci de bunăseamă te ruşinezi de Hristos faţă de cineva
mai mic decât Hristos. Ţi-e ruşine de părintele tău în faţa unui
urs, sau se ruşinează fiica de mama ei în faţa unei vulpi? Cum să
te ruşinezi de Cel Bun în faţa celui rău, de Cel Curat în faţa
Celui necurat, de Cel Atotputernic în faţa neputinciosului, de Cel
înţelept în faţa nebunului? De ce să te ruşinezi cu Domnul slavei
in faţa unui neam curvar şi păcătos? Doar pentru că neamul acesta
îți joacă mereu înaintea ochilor pe când Domnul nu Se vede? Puțin,
doar puţin mai este şi va apărea în slavă pe nori de îngeri, iar
neamul acesta va dispărea dinaintea picioarelor Lui ca praful pe
care-l spulberă vântul. Cu adevărat, cu adevărat ai să te ruşinezi
atunci, nu de împăratul Slavei ci de tine însuţi, omule; dar atunci
nu-ţi va mai folosi la nimic ruşinea. Mai bine să-ţi fie ruşine
acum, rată vreme ruşinea îţi mai e bună la ceva! Să-ţi fie ruşine
de toate înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea
tuturor.
De ce spune Domnul: de Mine şi de cuvintele Mele?
Cine se ruşinează de Mine înseamnă: cine se îndoieşte de
dumnezeirea Mea, şi de întruparea Mea din preacurata Fecioară, şi
de suferinţele Mele pe Cruce, şi de Învierea Mea, şi cine se
ruşinează de puterea Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru
păcătoşi. Cine se ruşinează de cuvintele Mele înseamnă: cui îi e
ruşine de Evanghelie şi tăgăduieşte învăţătura Mea, sau cine îmi
răstălmăceşte vorbele şi aduce, prin erezie, neodihnă şi lupte
între credincioşi, sau cine se poartă cu obrăznicie faţă de
dezvăluirile şi învăţăturile Mele, înlocuindu-le cu învăţături
străine, sau cine le ascunde şi le trece sub tăcere în faţa
puternicilor acestei lumi, acela se ruşinează de Mine şi se teme
pentru sine însuşi. Cuvintele lui Hristos sunt Testament dătător
de viaţă, aşa cum sunt şi Patimile Sale, şi Trupul şi Sângele Său.
Domnul nu-Şi desparte cuvintele de Sine însuşi, nu le dă mai
puţină însemnătate. Cuvântul lui nu poate fi rupt de El. Cuvântul
are lot atâta putere cât şi Persoana, pentru aceea le spune
ucenicilor: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi
l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curăţat prin cuvântul său
suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a înviat
morţi. Cuvântul Lui e ziditor, curăţitor, de viaţa dătător.
Deceatunci sane pară străin lucru când ni se spune în Evanghelie:
şi Cuvântul era Dumnezeu (loan I,I)?
Mântuitorul numeşte neamul acesta desfrânat
într-un înţeles mai larg, tot aşa cum profeţii din vechime numeau
desfrânare închinarea la alţi dumnezei (Iezechiel 23, 37). Oricine
îşi lasă soţia şi îşi ia altă femeie este curvar; şi cine uită de
Dumnezeul Cel Viu şi se închină lumii este şi acela curvar. Cine
lasă credinţa în Domnul ca să creadă în oameni, cine lasă iubirea
lui Dumnezeu ca să iubească lucruri şi oameni, acela săvârşeşte
desfrânare. Pe scurt, orice păcat care desparte sufletul de
Dumnezeu, legându-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate
fi numit pe bună dreptate desfrânare, pentru că poartă toate
însemnele preacurviei. Aşadar cine se ruşinează de Hristos Domnul,
Mirele inimii, în faţa unui astfel de neam desfrânat, e ca o
mireasă care se ruşinează de mirele ei înaintea unei adunări de
neruşinaţi. Domnul nu vorbeşte de un neam păcătos, ci de un neam
desfrânat şi păcătos. De ce? Ca să osândească şi mai mult
desfrânarea. Sub cuvântul „desfrânare” se înţeleg aici cele mai
grele, cele mai înveninate, cele mai aducătoare de moarte păcate,
care-l întorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la
lepădarea de sine, de la cruce şi de la naşterea din
nou.
Dar vedeţi ce straniu sfârşit are Evanghelia de
astăzi: Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din
cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea
împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere. Ai zice la prima
vedere că vorbele acestea nici n-au legătură cu cele spuse mai
înainte. Cu toate acestea, legătura e limpede, şi sfârşitul acesta
al Evangheliei minunat. Domnul nu-i lasă pe credincioşii Săi fără
mângâiere. Chemându-i să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi de
viaţa lor, ameninţându-i cu pedepse înfricoşătoare dacă se
ruşinează de El şi de cuvintele Lui, Mântuitorul ridică acum un
curcubeu pe cer după furtună. Se grăbeşte să vorbească de răsplată
celor ce-L ascultă şi vin după Dânsul luându-şi crucea lor. Iar
această răsplată o vor primi unii chiar înainte de sfârşitul lumii
şi de Judecată, şi chiar înainte de sfârşitul vieţii lor
pământeşti. Aceştia nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea
împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere. Cu câtă înţelepciune
ne învaţă Mântuitorul! El niciodată nu vorbeşte de pedeapsă fără să
pomenească şi răsplata, nici nu osândeşte fără să laude, nici nu
îndrumă omul pe calea spinilor fără să-i pună înainte bucuria de la
sfârşitul drumului, nici nu ameninţa fără să mângâie. Nu lasă cerul
întunecat de nori fără să arate îndată strălucirea soarelui şi
frumuseţea curcubeului.
Cine sunt aceştia care nu vor gusta moartea până
ce nu vor fi văzut împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere?
Mântuitorul, grăind ucenicilor Săi şi mulţimii de oameni, zice:
sunt unii, din cei ce stau aici... Pe cine are în vedere Domnul?
Mai întâi pe cei care au împlinit poruncile Sale lepădându-se de
sine şi luându-şi crucea lor. Aceştia vor simţi înlăuntrul lor,
încă în această viaţă, în această lume fiind, puterea împărăţiei
lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu va coborî peste dânşii ca să-i
cureţe şi să-i sfinţească, şi să le deschidă uşile cereştilor
taine, cum s-a făcut mai târziu apostolilor şi arhidiaconului
Ştefan. N-au văzut apostolii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh,
împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere în clipa când li s-a
dat putere de sus? Iar Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi privind la
cer, a văzut slava lui Dumnezeu (Fapte 7,55). N-a văzut loan
Evanghelistul împărăţia lui Dumnezeu înainte de moartea sa
trupească? Nu s-a ridicat Pavel până la al treilea cer înainte să
fi gustat moartea? Dar să-i lăsăm pe apostoli. Cine ştie câţi din
cei ce-L ascultau pe Hristos vor fi simţit puterea Duhului Sfânt
şi vor fi văzut Împărăţia lui Dumnezeu mai înainte de a pleca din
această lume?
Pe lângă interpretarea aceasta, unele comentarii
dau cuvintelor lui Hristos citate mai sus şi un alt înţeles,
socotind că au în vedere trei ucenici anume: Petru, Iacov şi loan,
cei care, curând după aceea, au văzut schimbarea la faţă a
Mântuitorului pe Tabor, şi vorbirea Lui cu Moise şi cu Ilie. Este
o interpretare corectă, desigur, care însă nu o exclude pe
cealaltă. Într-adevăr, cei trei apostoli au văzut împărăţia lui
Dumnezeu întru putere pe muntele Tabor, când Mântuitorul S-a arătat
în slava Sa cerească iar Moise şi Ilie au apărut din cealaltă
lume, de o parte şi de alta a Domnului slavei. Dar să nu credem că
aceea a fost singura împrejurare când muritorii au văzut împărăţia
lui Dumnezeu venind întru putere. Cu adevărat mare a fost acea
vedere pe Tabor, dar sunt şi alte împrejurări, care nu pot fi
numărate, când oamenii au văzut încă în această viaţă (deşi
într-alt fel decât pe Tabor) împărăţia lui Dumnezeu întru putere
şi slavă.
Dacă vrem cu adevărat, şi noi putem să vedem
împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere şi slavă mai înainte să
gustăm moartea, iar împrejurările acestei dezvăluiri sunt arătate
limpede în Evanghelia de astăzi. Sa ne grăbim a pierde suflelul
nostru cel vechi, viaţa noastră cea păcătoasă, şi să înţelegem că
este mai bine pentru om să-şi mântuiască sufletul decât să câştige
lumea. Aşa ne vom învrednici şi noi, cu mila lui Dumnezeu, să vedem
împărăţia lui Dumnezeu, mare în putere şi nemăsurată în slavă, unde
îngerii împreună cu sfinţii dau slavă ziua şi noaptea Dumnezeului
Celui Viu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi
nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
Sursa: Doxologia
