Evanghelia
Luca 19,
1-10
În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi,
iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameşi,
căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că
era mic de statură. Şi alergând el
înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă,
căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela,
Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă,
căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi a coborât degrabă şi
L-a primit, bucurându-se. Şi, văzând toţi murmurau, zicând că a
intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea
Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau
săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc
împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei
acesteia, pentru că şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul
Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel
pierdut.
Sfântul Ioan Maximovici
– Cuvânt la Duminica a XXXIV-a după Rusalii - a
fiului risipitor şi la Duminica a XXXII-a după Rusalii - a lui
Zaheu
Şi i-a spus tânărul tatălui său: „Tată, dă-mi
partea ce mi se cuvine din avere!”. În Pilda fiului risipitor
(rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri.
Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii
uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei
- într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a
tinerilor.
Fiul cel mic a crescut în casa părintească.
Ajungând la anii tinereţii şi-a închipuit că deja casa părintească
era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub
conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite
colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii. „Sunt
moştenitorul unei mari averi - cugeta el. N-ar fi mai bine dacă
mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi
chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl
meu”.
Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea
înşelătoarea plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi
jugul ascultării şi să plece din casa părintească. Oare nu sunt
similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească,
dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc,
adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?
Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare
greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie
anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa
Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu - li se pare lor - fără a refuza
să slujim lumii. „Suntem destul de puternici - spun ei - ca să
rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să
rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţine să
ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne
posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi
al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin
experienţă nemijlocită de hidoşenia
păcatului!”.
Cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea
necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său: „Tată,
dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”? Şi iată că fiul cel
uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei
Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi
învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile
mincinoase ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de
ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar
la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în
biserică.
Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine
cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea
mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole,
la petreceri publice şi aşa mai departe.
Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai
mult lumii şi în sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”. Unde se
ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo
unde a adus pe fiul risipitor plecarea din casa
părintească.
Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede
minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi
distrug tot ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei.
Iar între timp vine „o foamete mare în ţara aceea”, apare pustiirea
lăuntrică şi nemulţumirea - urmări inevitabile ale plăcerilor
zgomotoase; apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult
prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de
nepotolit.
Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul
petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la
îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în
fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi
desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea
veşnică!
(Să ne aducem aminte de vameşul Zaheu.) Iisus a
intrat în Ierihon şi trecea prin oraş. Şi iată că un oarecare
Zaheu, mai marele vameşilor, un om bogat, căuta să-L vadă pe Iisus,
să vadă cine este. Nu putea vedea din spatele mulţimii, pentru că
era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a urcat într-un
sicomor ca să-L vadă, pentru că Iisus urma să treacă pe
acolo.
„Când ajunse în acel loc, Iisus, privind în sus,
îl văzu şi îi spuse: Zaheu, coboară mai repede, căci astăzi trebuie
să fiu în casa ta”. El coborî degrabă şi îl primi cu bucurie”. Şi
văzând lumea acestea, a început să cârtească şi să murmure, că
Iisus a intrat la un om păcătos. „Iar Zaheu, stând, i-a spus
Domnului: Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă am
năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a zis:
Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu
al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască
pe cel pierdut” (Luca 19, 1-10).
Cine este Zaheu? „Mai marele vameşilor”. Obişnuita
antiteză dintre vameşul smerit şi mândrul fariseu ne întunecă
adesea în minte caracteristicile reale ale acestor două tipuri de
personaje.
Dar, ca să înţelegem corect Evanghelia, trebuie să
ni-i imaginăm cu claritate. Fariseii erau într-adevăr drepţi. Dacă,
pe buzele noastre, numele de „fariseu” sună ca o ocară. În zilele
lui Hristos şi în primele decenii ale creştinismului nu era aşa.
Dimpotrivă, Sfântul Apostol Pavel declară triumfător în faţa
iudeilor: „Eu sunt fariseu, fiu de farisei” (Fapt. 23,
6).
Apoi tot el le scrie creştinilor, fiilor săi
duhovniceşti: „Sunt din neamul lui Israel, din seminţia lui
Veniamin, evreu din evrei, după lege fariseu” (Fii. 3, 5). Şi în
afară de Sfântul Apostol Pavel, mulţi alţi farisei au devenit
creştini: Iosif, Nicodim, Gamaliel.
Fariseii (în ebraica veche, „perusim”, în
aramaică, „ferisim”, ceea ce înseamnă „alţii”, „separaţi”) erau
râvnitori ai Legii lui Dumnezeu. Ei „se odihneau în Lege”, adică
meditau la ea necontenit, o iubeau, se străduiau să o împlinească
întocmai, o propcvăduiau, o tâlcuiau.
Rostul demascărilor repetate ale fariseilor pe
care le face Domnul este de a-i preveni că toată nevoinţa lor,
toate silinţele lor cu adevărat bune, ei le compromit în ochii lui
Dumnezeu, le fac de nimic şi astfel îşi capătă osândă, iar nu
binecuvântare de la Dumnezeu, datorită înălţării cu duhul, din
pricina faptelor de dreptate pe care le săvârşesc, a orgolioasei
păreri de sine şi ce este mai grav, a osândirii aproapelui - pentru
care îl avem ca exemplu grăitor pe fariseul din pildă, care spunea:
„Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18,
11).
Dimpotrivă, vameşii erau cu adevărat păcătoşi,
încălcători ai legilor fundamentale ale lui Dumnezeu. Vameşii erau
cei ce strângeau birurile de la evrei pentru romani. Să nu uităm că
evreii, cunoscându-şi bine situaţia de excepţie de aleşi ai lui
Dumnezeu, erau vestiţi prin faptul că „Noi suntem sămânţa lui
Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi” (In. 8,
33).
Iar acum, în urma ştiutelor evenimente istorice,
ei s-au trezit subjugaţi, înrobiţi de poporul mândru şi brutal, „de
fier”, al păgânilor romani. Şi jugul acestei înrobiri se îngreuna
tot mai mult şi devenea tot mai apăsător.
Semnul cel mai simţit şi mai grăitor al subjugării
şi al supunerii evreilor de către romani era plata către
cuceritorii lor a tot felul de biruri şi dajdii. Pentru evrei, ca
şi pentru toate popoarele antichităţii, plata birurilor era în
primul rând un semn al supunerii. Iar romanii, neavând nici un fel
de scrupule faţă de poporul cucerit, le pretindeau cu brutalitate
şi neînduplecare atât birurile hotărâte, cât şi altele
suplimentare.
Desigur că evreii plăteau cu ură şi cu dispreţ. Nu
degeaba, dorind să-L compromită pe Domnul în faţa poporului Său,
cărturarii îl întrebau: „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?”
(Matei 22,17). Ei ştiau că, de Hristos va răspunde că nu, va fi
uşor de învinuit în faţa romanilor, iar dacă va răspunde da, atunci
va fi compromis definitiv în ochii poporului
Său.
Atâta vreme cât romanii cârmuiau Iudeea prin
intermediul domnitorilor locali, de felul lui Irod, Arhelau, Agripa
şi alţii, această supunere faţă de Roma şi în particular,
obligativitatea plăţii birurilor se îndulcea pentru iudei prin
faptul că ei se supuneau nemijlocit domnitorilor lor, cărora le
plăteau tributul, iar aceia, la rândul lor, se supuneau şi plăteau
Romei.
Dar exact cu puţină vreme înainte de începerea
propovăduirii Mântuitorului, s-a produs o schimbare în sistemul de
conducere a Iudeii. Recensământul general, legat de evenimentul
Naşterii lui Hristos, a fost primul pas pentru instaurarea
tributului individual pentru toţi supuşii romani ai acestei
regiuni, în anul 6 sau 7 după Naşterea lui Hristos, după înlocuirea
lui Arhelau, când a fost introdusă dania personală pentru toţi
locuitorii Palestinei, iudeii au răspuns la aceasta cu revolta
fariseului Sadoc şi a lui Iuda Galileianul (vezi Fapt. 5, 37) şi cu
mare greutate reuşi Arhiereul Iazar să liniştească atunci
mulţimea.
În locul domnitorilor locali, au fost numiţi la
conducerea Iudeii şi a regiunilor învecinate procuratori romani.
Pentru o mai eficientă colectare a tributului, romanii au apelat la
un institut al vameşilor, existent deja de multă vreme la Roma.
Dar, în timp ce la Roma şi în întreaga Italie vameşii se recrutau
din respectabila pătură socială a călăreţilor, în Iudeea romanii
erau nevoiţi să recruteze vameşi din renegaţii societăţii, din
iudeii care acceptau să treacă în slujba lor şi să-şi constrângă
confraţii la plata daniilor.
Acceptarea unei asemenea slujbe era coreiată cu
cea mai profundă decădere morală. Ea era legată nu numai de
trădarea naţională ci, în primul rând, de cea religioasă: ca să
devii armă de înrobire a poporului ales de Dumnezeu de către nişte
păgâni primitivi, trebuia să te lepezi de făgăduinţa lui Israel, de
sfinţii lui, de speranţele lui, mai ales că romanilor nu le păsa de
suferinţele sufleteşti ale agenţilor lor: acceptând această
funcţie, vameşii trebuiau să facă jurământ păgânesc de credinţă
împăratului şi să aducă jertfă păgânească spiritului său (geniului
împăratului).
Desigur că vameşii, strângând biruri de la fraţii
lor de acelaşi sânge, nu urmăreau numai interesele Romei. Dar,
urmărindu-şi scopurile egoiste, îmbogăţindu-se pe spinarea
confraţilor înrobiţi, ei îngreunau şi mai mult, insuportabil de
mult, jugul asupririi romane.
Iată cine erau vameşii, iată de ce erau
înconjuraţi de ură îndreptăţită şi de dispreţ, ca trădători ai
poporului lor, trădători nu ai unui neam oarecare, ci ai celui
ales, arma lui Dumnezeu în lume, unicul popor prin care lumii îi
putea veni renaşterea şi mântuirea.
Toate acestea se referă în cel mai înalt grad la
Zaheu, întrucât el nu era un vameş de rând, ci mai marele vameşilor
- arhitelonis. Fără îndoială că le făcuse pe toate: adusese
jurământ păgânesc şi jertfa păgânească, îi jupuia fără milă de
dăjdii pe confraţii săi, le mai şi mărea birurile în interesul lui
propriu. Şi deveni, cum mărturiseşte Evanghelia, un om
bogat.
Desigur că Zaheu înţelegea bine că pentru el erau
pierdute toate aşteptările lui Israel. Toate cuvintele pronunţate
de prooroci, îndrăgite din copilărie, la auzul cărora fremăta de
bucurie orice suflet credincios din vremea Vechiului Legământ,
„cunoscător al strigătului proorocesc”, nu erau pentru el. El era
trădătorul, un renegat. El nu avea parte în Israel. Şi iată că
ajung până la el zvonuri că Sfântul lui Israel, Mesia cel profeţit
de prooroci, a venit deja pe pământ şi împreună cu un mic grup de
ucenici, trece prin câmpiile Galileei şi Iudeei, propovăduind
Evanghelia împărăţiei şi săvârşind mari minuni, în sufletele
credincioase se aprind, fremătător, speranţe pline de
bucurie.
Cum va reacţiona la aceasta
Zaheu?
Pentru el, personal, venirea lui Mesia este o
catastrofă, înseamnă că stăpânirea romană se sfârşeşte şi desigur
că biruitorul Israel se va răzbuna pe el pentru pierderile suferite
din cauza lui, pentru jignirile şi strâmtorările pe care i le-a
pricinuit.
Dar chiar dacă nu este aşa, căci - după mărturia
proorocului - Mesia vine drept, biruitor şi smerit (Zah. 9, 9)
chiar şi atunci biruinţa lui Mesia nu îi va aduce decât cea mai
mare ruşinare şi privarea de toată bogăţia şi situaţia pe care le-a
dobândit cu înfricoşătorul preţ al trădării lui Dumnezeu, a
poporului natal şi a tuturor aşteptărilor lui
Israel.
Dar poate că nu e tocmai aşa. Poate că noul
prooroc nu e deloc Mesia. Nu toată lumea crede în El. Cei mai
importanţi duşmani ai vameşilor şi în particular, ai lui Zaheu -
fariseii şi cărturarii - nu cred în El. Poate că toate acestea nu
sunt decât scornelile deşarte ale lumii. Atunci poate continua să
trăiască liniştit, ca şi mai înainte.
Dar Zaheu nu vrea să rămână ţintuit de astfel de
gânduri. El vrea să-L vadă pe Iisus, ca să se lămurească, să se
lămurească cu certitudine cine este El. Şi Zaheu doreşte ca
proorocul (…) care trece pe lângă el să fie cu adevărat Mesia
Hristosul. El doreşte să strige, împreună cu proorocii: „O, dacă ai
desface cerurile şi ai coborî!” - chiar dacă asta ar însemna o
catastrofă de moarte pentru el, Zaheu.
Există, va să zică, în sufletul său astfel de
adâncimi, pe care nici el însuşi nu şi le dibuise până acum, există
în el o iubire aprinsă, arzătoare, mistuitoare, totalmente
dezinteresată faţă de „aşteptarea popoarelor”, faţă de chipul
zugrăvit de profeţi al blândului Mesia, Care „a luat asupra Sa
neputinţele noastre şi a purtat durerile
noastre”.
Şi dacă s-a ivit ocazia de a-L vedea, Zaheu nu se
mai gândeşte la sine. Pentru el personal, pentru Zaheu, biruinţa
lui Mesia înseamnă dezastru şi moarte. Dar el nu se gândeşte la
asta. El vrea să-L vadă măcar cu coada ochiului pe Acela pe Care
L-au prevestit Moise şi proorocii.
Şi iată că Hristos trece pe lângă el. El este
înconjurat de mulţime. Zaheu nu poate să-L vadă, fiind mic de
statură. Dar setea cu totul dezinteresată a lui Zaheu,
dezinteresată până la totala lepădare de sine, ca măcar de departe
să-L vadă pe Hristos, este atât de nemărginită, este de nebiruit,
încât el - un om bogat, cu situaţie, funcţionar al Imperiului roman
- neţinând seama de nimic, cuprins doar de dorinţa fierbinte de a-L
vedea pe Hristos, în mijlocul mulţimii duşmănoase, care-l urăşte
şi-l dispreţuieşte, încalcă toate convenţiile, toate cuviinţele
formale şi se suie în copac, într-un smochin - un sicomor, care
crescuse în cale.
Şi ochii marelui păcătos, căpetenia trădătorilor,
se întâlniră cu ochii Sfântului lui Israel - Hristos Mesia, Fiul
lui Dumnezeu. Iubirea vede ceea ce nu îi este accesibil ochiului
indiferent sau duşmănos. Iubind dezinteresat chipul lui Mesia,
Zaheu a putut să recunoască imediat în învăţătorul aflat în trecere
prin Galileea pe Domnul Hristos, iar Domnul, plin de iubire
dumnezeiască şi omenească, a văzut în acest Zaheu, care îl privea
din ramurile sicomorului, acele adâncimi sufleteşti pe care nici
Zaheu nu şi le cunoscuse până atunci.
Domnul a văzut că iubirea arzătoare pentru Sfântul
lui Israel, neîntunecată câtuşi de puţin de vreun interes personal,
a acestei inimi de trădător, poate să-l renască şi să-l înnoiască.
Atunci răsună glasul dumnezeiesc: ,Zahee, coboară-te degrabă, căci
astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Şi renaşterea morală,
mântuirea, înnoirea au venit la Zaheu şi la toată casa
lui.
Fiul Omului a venit cu adevărat să-i caute şi să-i
mântuiască pe cei pierduţi. „Doamne, Doamne şi noi Te-am trădat
odinioară, ca Zaheu, pe Tine şi lucrarea Ta, neam lipsit de partea
noastră din Israel, ne-am trădat aşteptările! Dar, chiar de-ar fi
întru ruşinarea noastră şi a celor ca noi, vie împărăţia Ta,
biruinţa Ta şi sărbătoarea Ta! Ca să nu-şi bată joc vrăjmaşii Tăi
de moştenirea Ta! Chiar dacă venirea Ta ne va aduce pieire şi
osândă, după cum merităm pentru păcatele noastre, vino, Doamne,
vino cegrabă! Dar dă-ne să vedem, măcar de departe, biruinţa
adevărului Tău, chiar dacă nu vom izbuti a-i fi părtaşi! Şi
pomeneşte-ne, mai presus de aşteptările noastre, cum l-ai pomenit
odinioară pe Zaheu!”.
Sfântul Clement Romanul relatează că, ulterior,
Zaheu a devenit însoţitorul Sfântului Apostol Petru şi împreună cu
întâiul dintre apostoli, a propovăduit la Roma, unde şi-a primit
mucenicescul sfârşit pentru Hristos, în timpul lui
Nero.
Le-a răsplătit romanilor creştineşte, cu cea mai
mare binefacere pentru răul de moarte pe care au fost pe cale să îl
pricinuiască, în mândra capitală a romanilor, care l-au ispitit şi
l-au înrobit odinioară şi l-au silit să se lepede de tot ce-i era
mai sfânt sufletului său, soseşte Zaheu, eliberat de harul Domnului
nostru Iubitor de oameni şi îi aduce Romei nu blestem, ci
binecuvântare, dându-şi pentru aceasta chiar propria
viaţă.
Sursa: Doxologia
