Recunosc. La un moment dat, dorul de carne a fost mai puternic decât rațiunea și orice frică de inamici microscopici. M-am strecurat pe lângă responsabilitate ca un adolescent fără minte. Doza de precauție necesară am lăsat-o pentru prietenii imaginari. Venise momentul să fac lucruri nebunești.

Să nu mă înțelegi greșit. Nu îmi caut scuze. Dar la mine situația e atipică, așa cum e la fiecare dintre noi. Cumva, așa a fost să fie. Să nu cunosc colțul independenței de carne decât acum, când carnea e cel mai prețios lucru care ne lipsește. E dur să numesc oamenii bucăți de carne? Nu. Ce te face să tresari cel mai mult dacă nu chiar îmbrățișările aproape „carnivore” cu care ne-am hrănit până recent? Și ce e o îmbrățișare la modul cel mai arhaic, dacă nu chiar o atingere piele pe piele, o întrepătrundere între două bucăți de carne? Hai să lăsăm un moment romantismul deoparte. Pulpa e pulpă și ne place să o gustăm. Nu e momentul să ne scăldăm în romanțe. Nevoia asta de contact carnal e una primordială, atât fizic, cât și psihic. Aaa, că nu ne-am prins până acum? Că am luat totul de-a gata? Că ne-am scăldat în zâmbete, iubiri, lumânări parfumate și săruturi pasionale fără să ne dăm seama că gesturile noastre nu sunt arbitrare? Că abia acum înțelegem ce important e omul și bucata de carne din care e făurit? Așa e. Umanitatea avea nevoie de un moment de răgaz să respire și să își aducă aminte care sunt nevoile sale de bază.

Da. Îți trebuie hrană, așa că ai rupt ușile magazinelor. Da, ai nevoie de protecție, așa că ți-ai făcut stocuri de măști sanitare. Da, ai nevoie să îți ții mintea ocupată așa că ți-ai făcut abonament la Netflix și l-ai rupt în două încă din prima seară când a fost instaurată starea de urgență. De carne, însă, ai uitat. Sau, și mai corect, nu ai știut că ai nevoie de ea. Și nici măcar nu e vorba aici de partea sexuală a cărnii, cât cea care te liniștește sufletește atunci când o atingi și te atinge. O cunoști. Uneori vine la tine sub formă de umăr pe care să îți așezi mintea obosită de lacrimi. Alteori, vine sub forma unei palme care îți cuprinde mâinile și te hrănește cu înțelegere. De cele mai multe ori e o pereche de brațe care se încolăcește în jurul sufletului tău, protejându-l și încălzindu-l. Sau un zâmbet îndrăgostit pe care îl vezi doar în priviri sincere.

30 de ani, zi de zi, oamenii au stat la mai puțin de un metru de mine. În copilărie îi auzeam cum respiră din camera alăturată. Ne despărțea doar un perete. Apoi, după ce am plecat de acasă, peretele a dispărut, oamenii s-au apropiat și într-un final, noaptea, îi auzeam cum respiră lângă mine. S-au apropiat mișelește și au pus stăpânire pe sufletul meu. O bucată de carne pentru o bucată de suflet. Și era bine, deși binele acela umanitatea nu avea să îl observe decât în luna aprilie 2020.

Asta pentru că atunci când ești înconjurat zilnic de carne, ai tendința să crezi că ea ți se cuvine. Că asta e normalitatea, că altfel nu are cum să fie. Și când simți că ți se cuvine ceva, nu vei mai aprecia acel lucru la adevărata lui valoare. Ajunsesem în punctul în care eram infectată cu carne stricată. Nesătulă de oameni, adunasem în sufletul meu toți oamenii buni și răi pe care îi întâlnisem în cale. Unii au rănit atât de tare încât au făcut să doară carnea de pe mine, să am sufletul cuprins de frisoane. Alții mi-au oferit un moment de fericire și au cerut tribut un litru de lacrimi. Toți erau acolo, ca un cadavru în putrefacție pe care nu am avut niciodată curaj să îl îngrop. Așa că am clacat.

Voiam culcușul meu solitar din care să ies din când în când, să îmbrățișez un om și apoi să mă retrag la bază. Credeam că mi se cuvine o astfel de viață. Că independența aduce cu sine libertatea de a alege câtă carne vrei să iubești. Dar a venit universul și mi-a arătat că lucrurile nu așa funcționează.

Mi-am căutat culcușul. Primul de după 30 de ani în care zi de zi, oamenii mi-au invadat spațiul personal și eu i-am lăsat. Nu aveam de gând să le închid ușa în nas și să arunc cheia. Cumva, voiam să rămână deschisă fereastra spre sufletele care mă iubeau cu adevărat. N-a fost să fie. Pentru că viața s-a transformat într-o comedie neagră în care zidurile care te înconjoară se apropie de tine cu câte un centimetru pe zi.

Cuprins de panică îți măsori limitele sufletului și încerci să socotești cât vei rezista. Dacă timp de 30 de ani în fiecare zi am primit atâta doză de carne, înseamnă că rezervele mele au ajuns la următoarea cantitate. Cât timp îmi va ajunge ea până să intru în sevraj? Dar până să îmi moară sufletul de foame?

Ne simțim atât de în siguranță la adăpostul unei perechi de mănuși și al unei măști chirurgicale. Dar pe suflet ce mască punem? Ce tip de mănuși e ok să ne tragem peste inimă? Cum facem să nu ajungem în punctul în care să nu ne doară durerea? Să nu ne infectăm de nepăsare, să nu ne intre sufletul în șomaj tehnic?

În 2020 oamenii vor învăța că iubirea nu se iubește pe Zoom. Că un „te iubesc” șoptit pe mess nu se compară cu cel rostit la ureche în timp ce gătiți împreună o papară. Vor învăța că îmbrățișările nu sunt drepturi câștigate la naștere și că oamenii care încă respiră noaptea lângă ei, chiar și acum, sunt cel mai prețios dar pe care îl puteau primi vreodată.

Recunosc. La un moment dat, dorul de carne a fost mai puternic decât rațiunea și orice frică de inamici microscopici. M-am strecurat pe lângă responsabilitate ca un adolescent fără minte. Doza de precauție necesară am lăsat-o pentru prietenii imaginari. Venise momentul să fac lucruri nebunești.

După un moment de necugetare, a venit momentul de trezire. Am tras din nou linie.

Ce rezerve de îmbrățișări ți-au mai rămas? Lasă regretele. Știu că ai fi vrut să ai ocazia să te desparți de oameni dragi așa cum ar fi trebuit. Dacă în vinerea aceea de dinainte de carantină ai fi știut că de luni niciun om nu se va mai apropia la un metru de tine, cu siguranță ai fi strâns în brațe câteva bucăți de carne dragi ție. N-a fost să fie. Comedia merge mai departe. Unde îți sunt rezervele de afecțiune?

Le-am ascuns în mesaje criptate, securizate. Sunt puse bine, la păstrare, ca un logo al iubirii despre care oamenii au învățat în 2020 că ea nu vine de-a gata. E suficient să îmbrățișezi pe Facebook? Nu. Dar e un bun moment să ne îngropăm scheleții, să ne ucidem ipocrizia, așa încât, atunci când 2020 va reveni la normal, să învățăm să îmbrățișăm cu adevărat în viața reală. Nu bucăți de carne, ci suflete de oameni. Vom învăța? Da. Și vom fi mai frumoși și mai conectați ca niciodată.