Recunosc. La un moment dat, dorul de carne a fost mai puternic decât rațiunea și orice frică de inamici microscopici. M-am strecurat pe lângă responsabilitate ca un adolescent fără minte. Doza de precauție necesară am lăsat-o pentru prietenii imaginari. Venise momentul să fac lucruri nebunești.

Să nu mă înțelegi greșit. Nu îmi caut scuze. Dar la mine situația e atipică, așa cum e la fiecare dintre noi. Cumva, așa a fost să fie. Să nu cunosc colțul independenței de carne decât acum, când carnea e cel mai prețios lucru care ne lipsește. E dur să numesc oamenii bucăți de carne? Nu. Ce te face să tresari cel mai mult dacă nu chiar îmbrățișările aproape „carnivore” cu care ne-am hrănit până recent? Și ce e o îmbrățișare la modul cel mai arhaic, dacă nu chiar o atingere piele pe piele, o întrepătrundere între două bucăți de carne? Hai să lăsăm un moment romantismul deoparte....