La prima vedere, filmul este un banal exercițiu cinematografic. Steven Soderbergh îl realizează în stilul neo-noir al anilor 50`-60`, în alb-negru, pe ecran „pătrat” (așa îi ziceam în copilărie, deși proporția reală este de 1,33:1), folosind din plin codurile genului și perioadei: coloana sonoră sugestivă (în stil Mahler, în special din simfoniile 6, 7 și 9), modul excesiv de manierist al prestațiilor actoricești, dar și, pentru ochiul ceva mai versat, stilul de folosire a camerei de filmat și a luminilor.

Ce rost are să faci un astfel de film în zilele noastre? E ca și cum ar încerca cineva să picteze un tablou în stil renascentist sau să compună o simfonie în stilul lui Haydn sau Mozart (de fapt, unii precum Mahler, Prokofiev sau Shostakovic chiar au făcut-o). În orice caz, demersul lui Soderbergh a fost taxat fără milă de public, dar și de critici, filmul fiind ...