Iar marea nu mai este.
(Apocalipsă 21, 1)
Ştim că în lumea fizică mările ocupă
un spaţiu mult mai mare decât uscatul. Putem spune că acelaşi lucru
se petrece şi în lumea spirituală. Oamenii nu trăiesc în
prietenie, ca fraţii, pe un singur, indivizibil continent.
Dimpotrivă, existenţa lor pare a se desfăşura pe o sumedenie de
insule, despărţite între ele de un ocean în continuă furtună.
Între viaţa noastră şi viaţa fraţilor noştri se cască un adevărat
abis, peste care nu suntem în stare să trecem, iar acest abis este
egoismul. Cauza neîncetatei stări de alarmă în care ne aflăm stă
într-o înstrăinare reciprocă. Trăim doar pentru sine şi de aceea
într-o inevitabilă deşertăciune. Gândurile oamenilor, ca nişte
talazuri într-un zbucium continuu, se întorc mereu acolo unde s-au
iscat: la noi înşine.
Acea înaltă viaţă spirituală, care se
deschisese în faţa Apostolului Ioan pe insula Patmos, înfăţişa însă
o altă privelişte: toate aceste oprelişti, toate abisurile
dispăruseră: pământul se arăta în integralitatea lui. Întreaga
omenire devenise un singur continent. Nu mai existau nici diferenţe
între persoane, toţi deveniseră ca o singură fiinţă. Oamenii vedeau
cu aceiaşi ochi, simţeau la fel, lucrau mână-n mână, în faţa
tuturor se desfăşura slava cerească. Purtând fiecare povara altuia,
uitaseră de propria lor persoană. Agitata mare a grijilor personale
îşi găsise, în sfârşit, liniştea, o pace profundă, ireversibilă,
pusese stăpânire pe orice suflet.
În clipele când povara vieţii pare să
ne fi istovit cu desăvârşire, când ni se pare că nu mai putem
suporta să trăim, când încercăm să ne punem la adăpost de furtuni
şi de vreme rea, să ne ridicăm privirile spre Cel al cărui jug este
bun şi a Cărui povară uşoară. Doamne, fă-mă să uit de mine, pentru
a putea intra în bucuria Ta, în pacea Ta veşnică! Ajută-mă să-mi
ridic crucea, pentru ca puterea crucii să mă poarte şi să mă facă
să merg înainte! Suflă asupra mea duhul renunţării de sine şi al
iubirii, care spulberă orice tulburare şi orice spaimă. Fă să mă
unesc cu marele continent al fraternităţii întregii omeniri, să văd
că valurile agitate din jurul meu se potolesc, şi voi putea
înţelege cu inima cuvintele Apocalipsei: „Iar marea nu mai
este”.
Sursa:
"Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru
toate zilele anului", Editura Sophia,
2008
.jpeg)
