Iubiţi credincioşi,
...Astăzi Biserica lui Hristos cea
dreptmăritoare sărbătoreşte Acoperământul Maicii Domnului.
Sărbătoare mare pentru Biserica lui Hristos şi pentru tot
creştinul.
Mai întâi să ştim cum a luat fiinţă praznicul
acesta. Aceasta s-a întâmplat în Constantinopol, pe vremea
împăratului Leon cel Înţelept, care a fost un împărat creştin şi a
făcut mult bine Bisericii lui Hristos.
De aceea Dumnezeu a vrut ca în timpul împărăţiei
lui să se facă o minune ca aceasta. Se făcea o priveghere de toată
noaptea spre Duminică la Biserica din Vlaherne, care se afla pe
malul mării, unde era hramul Maicii Domnului. Şi acolo la biserică
era multă lume adunată, fiind biserică mare. Şi s-a întâmplat că a
venit la biserică şi Sfântul Andrei, care se făcuse şi se zicea
nebun pentru dragostea lui Hristos, după ce auzise de la Apostolul
Pavel că cel nebun al lui Hristos este mai înţelept decât toată
lumea.
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos stătea în
biserică în timpul privegherii, la ceasul al patrulea din noapte,
adică la ora zece noaptea. Şi a ridicat ochii în sus deasupra
norodului în biserică şi a văzut pe Maica Domnului că ţinea un
omofor, adică un brâu aşa cum e omoforul la
arhierei.
Omoforul acesta strălucea mai mult decât soarele
şi îl ţinea deasupra poporului. Maica Domnului era înconjurată de
toţi îngerii cerului şi de toţi sfinţii, cel mai aproape de dânsa
fiind Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan
Evanghelistul.
Şi a auzit-o pe Maica Domnului zicând aşa:
„Împărate Ceresc, primeşte pe tot omul care se roagă Ţie şi cheamă
numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de la faţa mea
neajutorat şi neascultat” (Acatistul Acoperământului Maicii
Domnului, icosul 10).
Stând aşa Sfântul Andrei şi având mintea curăţită
prin raza Sfântului Duh, a zis către ucenicul său, Epifanie:
„Fratele meu, oare vezi tu pe Împărăteasa tuturor cum acoperă
poporul în biserică cu Sfântul ei acoperământ şi auzi cum se roagă
pentru toată lumea şi cum mijloceşte pentru noi, oamenii, în
biserica aceasta?”.
Îndată ce a zis cuvintele acestea – auzind şi
Epifanie rugăciunea cu care se ruga ea Mântuitorului, deodată a
dispărut vedenia din biserică. Şi au păstrat ei taina aceasta o
vreme, iar mai pe urmă au spus patriarhului şi altora că Maica
Domnului a fost în biserică în noaptea aceea, la priveghere şi a
acoperit poporul cu dumnezeiescul ei
acoperământ.
Şi din acel an a început a se serba, mai întâi la
Constantinopol, apoi în Rusia şi la alte popoare creştine,
sărbătoarea aceasta, care se cheamă în ruseşte Pocrov, adică
Acoperământul Maicii Domnului.
Astăzi, când sărbătorim Acoperământul Maicii
Domnului, au sosit la noi mila şi îndurările
ei.
Fraţii mei, după Prea Sfânta şi de viaţă
făcătoarea Treime, în ceruri, nu există altă persoană, altă faţă
mai înaltă pe scara duhovnicească decât Maica
Domnului.
Aşa ne învaţă Biserica lui Hristos şi toţi
dumnezeieştii învăţători ai Bisericii. Deci, pentru că Dumnezeu a
înălţat pe Maica Domnului la atâta slavă şi cinste veşnică, ca să
fie mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare
decât Serafimii (Axionul Maicii Domnului), adică mai presus de
toate cetele îngereşti cu slava, cu puterea şi cu darul, să ştiţi
că prin rugăciunile Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu se ţine lumea
aceasta până astăzi.
Mila Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, a Părintelui Său şi a Prea Sfântului Duh, adică a
Prea Sfintei Treimi, care coboară peste toată lumea, este numai
prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, care este Mama noastră cea din
ceruri. Avem o mamă duhovnicească, ce mijloceşte şi pururea se
roagă pentru toate popoarele de pe faţa pământului, dar mai cu
seamă pentru popoarele creştineşti.
Aşa Maica milei, Maica milostivirii, Maica cea
pururea cinstită şi preanevinovată şi mai presus decât toată
făptura, când se dezlănţuie pe faţa pământului războaie între
popoare şi răutăţi, Maica Domnului mijloceşte în genunchi înaintea
Prea Sfintei Treimi să le potolească şi să le liniştească, să-I fie
milă de atâta amar de oameni care mor vinovaţi sau
nevinovaţi.
Când se întâmplă secetă pe faţa pământului şi nu
plouă şi pier dobitoacele şi păsările, sau, cum zice proorocul
Ieremia, că „boul va rage de secetă şi s-a uscat iarba pământului
şi ne mor dobitoacele în turme”, când e atâta secetă că ţipă
păsările de sete în văzduh, Maica Domnului pleacă genunchii şi se
roagă: „Doamne, dă-le ploaie. Ştiu că Ţi-au greşit, ştiu că Te-au
amărât, Doamne, ştiu că merită pedeapsă, ştiu că merită să-i
risipeşti pe toţi pentru păcate, ca toţi să moară de sete. Dar
întinde mila Ta, adu-Ţi aminte de neputinţa omului, adu-Ţi aminte
că sunt ţărână şi greşesc din neputinţă, greşesc din răutatea
diavolului care caută să-i piardă”. Şi aşa pleacă mila
Mântuitorului, Care trimite iarăşi ploaie şi nor pe
pământ.
Când pornesc din port vapoare încărcate cu
bogăţii mari şi cu mult popor, pe oceane şi pe mări şi se ridică
furtuni mari, tulburări ale stihiilor şi este cu neputinţă să mai
scape vapoarele din acele furtuni, atunci Prea Curata Stăpână aduce
ruga ei peste acea corabie în care se roagă în genunchi, unul, cu
credinţă.
Şi iată că acel unul – cum spune Sfântul Efrem –
salvează prin mijlocirea Maicii Domnului o corabie. Ea zice:
„Doamne, adu-Ţi aminte de cei din corabie; sunt necredincioşi, sunt
trufaşi, sunt mândri, sunt curvari, sunt cămătari, sunt
negustori iubitori de argint şi nu Te cunosc pe Tine, dar iată
că înlăuntrul corabiei o biată văduvă strigă către mine: Doamne, nu
ne îneca; Maica Domnului, du-ne la liman, ajută-mă să ajung acasă,
că am copii mici şi nu are cine să-i
îngrijească”.
Aţi auzit? Prea Sfântul Dumnezeu, pentru
rugăciunile acelei văduve, pe care I le aduce Maica Domnului, Îşi
întoarce mânia Sa, se liniştesc valurile mării, face să răsară
din nou soarele şi ajunge corabia cu bine la
liman.
Când este boală pe faţa pământului, sau fel de fel
de epidemii, ciumă sau tifos sau câte boli trimite Dumnezeu pentru
păcatele noastre, când mor copiii, mor părinţii, mor fraţii şi
surorile şi se despart unii de alţii, ea le aduce
scăpare.
Nimeni nu are putere să aducă sănătate lumii,
decât Bunul Dumnezeu. Căci Maica Domnului, ca o Maică preabună,
cade iar în genunchi şi se roagă: „Doamne, trimite sănătate şi fă
văzduhul să le fie sănătos. Doamne, ridică osteneala şi durerea de
pe văduve şi de pe copii, de peste sărmani şi de peste tot omul,
că sunt mulţi, Doamne, care mă cheamă în ajutor şi voiesc ca prin
rugăciunile mele să capete mila şi îndurarea Ta”. Şi aşa boala şi
molima şi orice altă durere, încetau cu darul lui Hristos, când
nici doctorii nu mai ştiau ce să facă cu atâţia morţi, cu atâţia
răniţi, cu atâţia care transmit boală. Iar Maica Domnului se
străduieşte ca pe toţi să-i facă sănătoşi şi pe toţi să-i
mângâie.
S-au zidit în lume închisori şi sunt atâtea boli
pentru oamenii care au greşit lui Dumnezeu, că zice: „Cel ce
păcătuieşte împotriva Ziditorului său, să cadă în mâinile
doctorului” (Iisus Sirah 38, 15).
Aşadar şi boala şi temniţa sunt pentru că am
mâniat pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu ştie şi atunci, undeva în
temniţele acelea, pe cei care poartă lanţuri la mâini şi la
picioare şi se chinuie şi văzând că n-au altă nădejde, îşi
îndreaptă gândurile lor către Prea Curata, Prea Sfânta Maica
Domnului, Fecioara, izvorul milei şi al îndurării: „Maica Domnului,
scoate-mă de aici; am greşit, ne rugăm Ţie. Tu poţi să dai un gând
bun stăpânirii care ne-a robit aici, căci Tu poţi să-i
îmblânzeşti pe stăpânitori; scoate-ne de aici, că e greu. Dă
drumul la tot deţinutul” – cum s-a întâmplat în ţara
noastră.
Cine a făcut această milă şi îndurare? Maica
Domnului, Prea Curata şi Prea Sfânta Maică a milei. Ea le-a dat
conducătorilor ţării gând bun şi dragoste, încât i-a eliberat, cu
condiţia să fie cuminţi de acum înainte. Aşa a făcut Maica Domnului
cu cei de la închisori, cu cei din boli, cu cei de pe mare şi cu
toţi de pe uscat.
Dar să vedem ce va mai face Maica Domnului în
viaţa noastră.
În casele unora, după cum vine la urechea noastră,
este mare tulburare. Nu se împacă soţul cu soţia, nu se iubesc
fraţii, se bat, se judecă, se ceartă –
neorânduială.
Şi atunci, văzând biata mamă atâta zbucium în
familia ei, sau tata, sau bunicul, care e mai credincios, pune mâna
pe un Acatist al Maicii Domnului, îngenunchează undeva singur
într-o cameră şi începe a se ruga: „Maica Domnului, linişteşte
casa noastră, linişteşte pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalţi şi
dă-le înţelegere, dragoste, alinare”. S-a dus ura, s-a risipit
iuţirea, tulburarea, dorinţa de răzbunare şi s-a liniştit familia.
De cine? Maica Domnului, cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât
mila lui Dumnezeu peste acele suflete care o cheamă în
ajutor.
Dar avem şi ceata monahilor şi monahiilor care duc
mare război contra firii. Căci spune dumnezeiescul Scărar: „Monahul
este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte”.
Călugărul este un ostaş al lui Dumnezeu care se luptă cu firea sa
până la ultima suflare.
Firea cere mâncare şi el se luptă să postească;
firea cere somn, el priveghează; firea dă îndemnul la lucruri
deşarte, el se luptă să păzească curăţia şi nici cu mintea să nu
greşească lui Dumnezeu; firea cere răzbunare, avere sau slavă, el
se luptă pentru smerenie, pentru sărăcie şi pentru gânduri de
umilinţă şi cele asemenea (Exaimeronul Marelui Vasile, aşezăminte
călugăreşti, 1855).
În războiul nevăzut al fiecărui suflet de
creştin şi mai cu seamă al monahilor, cea mai mare ajutătoare şi
ocrotitoare este Maica Domnului, Maica milei şi a milostivirii. El
se roagă Mântuitorului să-l izbăvească de toate patimile trupeşti:
„Doamne, nu-mi lăsa în primejdie fecioria, depărtează gândurile
necurate de la inima mea, de la mintea mea. Nu vreau nici cu gândul
să-Ţi greşesc, pentru că am auzit că se poate preacurvi chiar numai
în gând”. Şi atunci, Maica milostivirii linişteşte ispitele
acelui călugăr sau călugăriţe şi le dă gând liniştit, gând curat în
inimă şi aşa este slava şi mila Prea Sfintei Maici a Domnului peste
cei ce duc viaţă curată şi în feciorie. Ea este pururea grabnică
ajutătoare şi pentru monahi şi pentru monahii şi pentru tot
creştinul care are sfântul şi dumnezeiescul
botez.
Dar, fraţilor, vine ceasul cel mai de pe urmă,
când fiecare din noi avem să trecem pragul acestei vieţi. Va veni
moartea azi, mâine, poimâine; nu ştim când vine ziua aceea. Vai de
noi şi de noi în vremea morţii! Spaima va fi mare, căci satana –
cum se arată în Războiul nevăzut – toată viaţa luptă să ne ducă
prin păcate la iad, la veşnica muncă, dar niciodată nu dă el atâta
luptă ca în vremea morţii.
Să se ştie că patru sunt asupririle cele mai
primejdioase cu care ne dă război vrăjmaşul în vremea morţii.
Întâi este războiul împotriva credinţei; al doilea, împotriva
nădejdii; al treilea, împotriva smereniei, cu slava deşartă şi cu
mândria; al patrulea, cu nălucirile cele de multe feluri şi
prefacerile slujitorilor nedreptăţii în îngeri de
lumină.
Şi ne învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul în ce chip
trebuie a se lupta cineva împotriva acestor mari asupriri şi grele
ispite din vremea morţii.
Şi iată cum: când vrăjmaşul va începe a ne da
război cu mincinoasele lui apucări prin gânduri de necredinţă în
mintea noastră, atunci trebuie să ne tragem înapoi degrabă, de la
minte la voire, zicând: „Du-te înapoia mea, satano, tată al
minciunii, căci nu voiesc nici măcar să te aud pe tine, fiindcă
destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfântă a
lui Hristos!”.
Şi să nu dăm loc în inima noastră gândurilor
necredinţei, precum este scris de înţeleptul Solomon: „De se va
sui peste tine duhul celui puternic – adică al vrăjmaşului –, să
nu-ţi laşi locul tău”; şi dacă vrăjmaşul şarpe îţi va aduce
îndoială în ce crede Biserica, nu-l băga pe el în seamă şi să nu
răspunzi lui. Ci văzând minciuna şi viclenia lui, fereşte-te
foarte de el. Iar dacă eşti puternic în credinţă şi în gând, şi
voieşti să faci pe vrăjmaşul de ruşine, răspunde lui: „Biserica
crede adevărul”.
Şi de-ţi va zice ţie: „Ce este adevărul?”, zi lui:
„Acela pe care îl crede Biserica”; şi pururea fii în gând cu
rugăciunea către Mântuitorul nostru Iisus
Hristos.
Iar când ne va război cu deznădejdea, să ne aducem
aminte de mila şi bunătatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume să
moară pentru noi, păcătoşii. Când ne va război cu slava deşartă
şi mândria, să ne socotim că suntem praf şi cenuşă, şi să punem
toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu.
Să ne cunoaştem cu adevărat greutatea păcatelor
şi a răutăţilor noastre, dar să nu deznădăjduim de mila lui
Dumnezeu, căci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Mântui-va Domnul
sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre
Dânsul” (Psalmii 33, 21).
Iar dacă ne vor da nouă război cu nălucirile şi
prefacerile lor în chip de îngeri de lumină, să stăm tare
întemeiaţi în smerenia cugetului nostru şi să zicem:
„Schimbaţi-vă, ticăloşilor, în întunericul vostru, că mie nu îmi
trebuie vedenii! Nu am trebuinţă în acest ceas decât de mila lui
Dumnezeu şi de milostivirea Lui”.
Şi chiar de ai cunoaşte că multe din semnele
arătate ar fi de la Dumnezeu, întoarce-te de la dânsele şi
goneşte-le departe de la tine cât poţi. Şi să nu te temi că nu
place lui Dumnezeu acest lucru şi această întoarcere a ta ce o
faci, socotindu-te nevrednic de acele vedenii.
Căci dacă vedeniile ar fi de la Dumnezeu, El ştie
să te curăţească prin ele şi nu-I va părea rău dacă tu le goneşti.
Pentru că Cel ce dă dar celor smeriţi, nu îl ia pe el de la dânşii
pentru lucrurile ce le fac unii ca aceştia din
smerenie.
Aşadar, ţineţi minte, fraţii mei, că acestea sunt
armele cele mai de obşte pe care obişnuiesc vrăjmaşii noştri
draci a le unelti împotriva noastră în ceasul cel mai de pe urmă al
morţii.
Şi fiecăruia îi dă război după plăcerile şi
patimile la care îl cunoaşte că este supus mai
mult.
Şi să nu uiţi a cere cu toată inima în ceasul
acela ajutorul rugăciunilor Prea Sfintei şi Prea Curatei Maici a
lui Dumnezeu, şi grabnicul ei ajutor te va izbăvi şi va aduce
peste sufletul tău mila ei şi îndurarea Prea Puternicului
Dumnezeu! Amin.
Sursa: Doxologia
