Edgar Franklin Wittmack |
Desbaterea pe care aveam la început
intenţia s'o deschid numai în faţa celor mai tineri dintre
D-voastre, studenţi şi studente, s'a adâncit în cursul elaborării,
obiectul ei dovedindu-se mai bogat în semnificaţii decât părea la
întâia vedere. Astfel, consideraţiile pe cari le veţi asculta azi
vor căuta să indice linii de orientare pe seama începătorilor, dar
vor fi şi cuvânt de încurajare pentru cei cu studii
înaintate.
Titlul „Ştiinţă şi cultură" anunţat pe
afişe, a sugerat poate unora gândul că vor asista la desbaterea
unei probleme de „filosofia culturii", în spiritul celei pe care o
fac azi Germanii cu râvnă multă, şi cu rezultate adesea
interesante. Nu voiu face, veţi vedea, consideraţii de felul
acesta. Cum nici „filosofie a ştiinţii" nu voiu face, domeniu în
care excelează gândirea franceză
contimporană.
Oricât de instructive ar fi ele, nu
cred că idei de felul celor acum amintite şi-ar găsi loc potrivit
într'un cuvânt de deschidere ca acesta. Căutaţi-le mai cu folos în
cărţi numeroase, cari vă stau tuturor la
îndemână.
Folositor îmi pare însă c'ar fi,
pentru toţi câţi vă găsiţi în această spaţioasă sală, să
întreprindem împreună un examen pe care nu-l veţi găsi în cărţi. Şi
anume, să examinăm împreună raportul pe care ar trebui să-l
stabiliţi între D-voastre şi ştiinţa căreia vă veţi dedica. Mă
gândesc la un raport care n'ar fi numai de natură intelectuală, ci
şi afectiv, emoţional. Ar fi vorba deci de o legătură oarecum
personală între sufletul (nu numai inteligenţa) D-voastre şi noua
D-voastre îndeletnicire.
Ce vă poate da ştiinţa, studenţi şi
studente? Cum trebue făcută munca de cercetare ştiinţifică pentru
ca aceasta să dea tot ce e în stare să dea? Şi, în ce măsură
eforturile D-voastre, puse în slujba ştiinţei pure, pot deveni
puteri creatoare şi susţinătoare de cultură? Cultură pentru
D-voastre şi, prin D-voastre, cultură a Neamului Românesc. Iată
întrebările cari formulează concentrat subiectul Cuvântului nostru
de iniţiere.
Deşi consideraţiile ce vor urma se
sprijinesc pe o adâncită experienţă personală, cel ce vă vorbeşte
acum nu e destul de bătrân ca să vi le poată prezenta drept
sentinţe indiscutabile. Dar, în comparaţie cu D-voastre, vorbitorul
este totuşi atât de bătrân, încât să vi le poată propune ca pe
nişte sugestii ale unui camarad cu
experienţă…
I
Nu ignorez faptul că cei mai mulţi aţi
venit la Universitate să vă câştigaţi ceva ştiinţă pentru a o
aplica, cu folos şi cât mai repede, la deslegarea problemelor
practice pe cari le pune şi vi le va pune, vieaţa. Nu mă îndoiesc
însă că unii dintre D-voastre, cei puţini — poate foarte puţini —
aţi venit să începeţi aici şi să continuaţi apoi toată vieaţa a
face ştiinţă.
Aceştia sunt fiii cei mai iubiţi ai
Universităţii. Căci Universitatea e înainte de toate instituţie
care urmăreşte creaţia ştiinţifică. Numai implicit şi'n rândul al
doilea, Universitatea urmăreşte şi-o operă de educaţie, sau de
utilitate practică.
A face ştiinţă teoretică, a te dedica
meditaţiei desinteresate, iată, studenţi şi studente, o muncă
destul de greu de împlinit! Căci ce înseamnă propriu zis (dar şi
în termeni cu totul generali) a face ştiinţă înseamnă a căuta
adevărul pentru adevăr. Pentru omul de acţiune şi pentru noi toţi
în cadrul vieţii practice, căutarea adevărului e mijloc întru
atingerea unui scop concret. Pentru omul de ştiinţă adevărat, ea
este scop.
Ceea ce defineşte Universitatea şi o
deosebeşte de celelalte şcoli superioare, e tocmai această notă: în
Universitate se face ştiinţă teoretică pură, nu ştiinţă
aplicată.
S'ar părea că, urmărind astfel de
scopuri, Universitatea s'ar închide egoist în cetatea ferecată a
speculaţiei desinteresate şi s'ar izola în chip păgubitor de marile
nevoi ale Neamului. Mulţi sunt la noi cari nu se îndoiesc de
evidenţa acestui lucru. Cu toate astea, nimic mai greşit decât o
astfel de judecată simplistă, care pledează pentru acţiune directă
şi cât mai grabnică. Căci e limpede că nu există acţiune practică
mare decât acolo unde a existat în prealabil ştiinţă mare. Pentru
ca intervenţia să fie foarte eficace, e necesar să fie cunoscută
cât mai temeinic porţiunea de realitate asupra căreia vrem să
acţionăm. Fără anatomie, fiziologie, etc, ştiinţe desinteresate ale
corpului viu, medicina de azi, cu puterea-i de intervenţie pe
care-o cunoaştem, n'ar exista. Medicina ar fi rămas până azi ceea
ce a fost mii de ani înainte de mijlocul secolului trecut. Adică ar
continua să fie o artă dibuitoare, sprijinită pe o ştiinţă
rudimentară, incapabilă de propăşire sensibilă, din cauza lipsei de
orizont şi a miopiei intelectuale pe cari le crează prea marea
grije de acţiune directă şi
grabnică.
În dreaptă consecinţă putem spune că,
pentru a putea acţiona cât mai eficace asupra realităţilor
româneşti, e nevoie să cunoşti cât mai adânc aceste realităţi, şi
mai ales metodele de investigaţie cele mai sigure cari duc la
această cunoaştere. Căci şi aici, ca să poţi mult, nu e destul să
vrei tare, ci trebuie şi să ştii mult şi
exact.
Deşi, pentru inteligenţele cu nu prea
mare orizont, serviciile ce le aduce unui Neam o Universitate, care
rămâne altar curat al ştiinţii pure, sunt mai greu de priceput
decât cele aduse de ştiinţele aplicate, îndrăsnesc să afirm,
studenţi şi studente, că o astfel de Universitate serveşte mai
eficace şi e mai necesară Neamului Românesc decât una care,
uitându-şi menirea primordială, tinde să devină şcoală unde se face
cu precădere ştiinţă aplicată.
Am spus toate acestea pentru a vă
ajuta să înţelegeţi cât de greşit aţi judeca dacă v'aţi închipui
cumva că, dăruindu-vă ştiinţei pure chiar şi numai pentru timpul
cât veţi sta pe băncile Universităţii, dezertaţi dela obligaţiile
pe cari vi le impun necazurile urgente ale Neamului, Sunteţi mai
mari servitori ai Patriei făcând, cel puţin cât sunteţi aici,
ştiinţă pură, decât coborând tam-nesam, şi înainte de vreme, „în
arenă".
II
Adevăr pentru adevăr! Uşor de
formulat, veţi spune, greu de realizat. Da! studenţi şi studente,
foarte greu de realizat. E aceasta o poruncă a cărei împlinire cere
un număr considerabil de virtuţi. Virtuţi de ordin intelectual şi
şi de natură morală. Greu de dobândit, şi tot atât de anevoios de
păstrat odată câştigate.
Fie spus în treacăt şi oarecum între
paranteze că, înainte de toate, nu e prea uşor să pricepi că
cercetarea desinteresată, adică cea dusă fără niciun gând
lăturalnic la eventuale aplicaţii practice, poate fi o
îndeletnicire care merită să fie îmbrăţişată fără rezervă de cel
puţin o parte a tineretului universitar al unei naţiuni tinere,
unde sunt atâtea nevoi ce-şi cer alinare cât mai grabnică, dacă nu
imediată; şi unde energiile ce s'ar cheltui pentru satisfacerea
acestor nevoi nu par a fi niciodată îndeajuns de mari şi de
numeroase...
Dar, închizând această paranteză, e
locul să ne întrebăm cari sunt puterile sufleteşti ce trebuesc
dobândite negreşit de cel ce se dedică cercetării adevărului
?
Voiu trece în revistă numai pe unele
din ele. Pe cele ce mi se par mai generale. Pe câteva din acestea
unii dintre D-voastră le cunosc cu
siguranţă.
*
*
*
Cea dintâi de amintit ar fi o anumită
disciplină a inteligenţei, care constă în efortul oarecum negativ
ce-l face aceasta, spre a înlătura tot ce poate împiedeca
desfăşurarea liberă a funcţiunilor intelectuale în sensul strâns al
cuvântului: percepţie, observaţie exactă, putere de concentrare a
atenţiei, judecată riguroasă, etc. Motivele cari tulbură mai des
funcţiunea optimă a inteligenţei sunt de ordin afectiv: interese de
tot felul, gând la eventuale aplicaţii practice ale rezultatelor
posibile, asociaţii emoţionale. Toate acestea nu permit concentrare
intelectuală suficient de puternică şi de îndelungată. Amintesc
apoi că e nevoie şi de o anumită ambianţă biologică (hrană şi
odihnă potrivită, exerciţii fizice, un oarecare grad de echilibru
psiho-fizic, etc), care trebue realizată, pentru a uşura
concentrarea intelectuală.
Toate acestea au importanţă, evident.
Şi încă mare. Ele sunt relativ uşor de realizat. Să nu uităm însă
că ele nu sunt decât condiţii prielnice dar oarecum exterioare
forţei interioare care crează concentrarea intelectuală. Ceea ce
numim „voinţă", funcţiune sufletească atât de greu de definit şi
totuş atât de reală, intră aici ca factor determinant şi ca
slujitoare credincioasă
inteligenţei.
Se repetă atâta că tineretul
universitar este elita unei naţiuni. Aşa e. În orice caz, aşa ar
trebui să fie. E locul să spunem însă, că’n ordinea de idei ce ne
interesează în acest moment, ceea ce caracterizează elitele e şi
puterea de mare şi durabilă concentrare a inteligenţii. E această
putere semn sigur de superioritate intelectuală. Copiii, debilii
mintali, primitivii, inteligenţele mediocre ori în declin nu sunt
capabili să se concentreze intelectualiceşte, sau când reuşesc,
lucrul e de scurtă durată.
*
*
*
O a doua virtute pe care trebue să
şi-o însuşiască cel ce se dăruieşte ştiinţei şi meditaţiei e
curajul intelectual. E poate cea mai greu de dobândit şi de păstrat
dintre puterile inteligenţei.
Ce înseamnă, studenţi şi studente, a
avea curaj intelectual?
Rămânând pentru moment pe plan pur
intelectual, a avea curaj să nu înlături niciodată ipoteza că
adevărul pe care tocmai îl cauţi ar putea fi, eventual,
descurajator; iar când ţi s'a descoperit ca atare, să-l accepţi ca
atare, cu toate consecinţele ce-ar decurge din
el.
I se impune, în astfel de cazuri,
inteligenţei o foarte atentă grije de a nu aluneca pe povârnişul
amăgirilor mângăitoare. Subconştientul nostru, adică instinctul
nostru de conservare, intervine în astfel de clipe, pe căile cele
mai întortochiate şi cu mijloacele cele mai ademenitoare, pentru a
ne întinde „colaci de salvare", sub forma unor ipoteze cari să ne
permită să colorăm în alb ceea ce e negru. Să ştii să fii tare în
astfel de momente, să ai curaj să priveşti adevărul în faţă, să
ştii renunţa la consolarea pe care ţi-o oferă iluzia, iată,
studenţi şi studente, marea putere sufletească pe care trebue să
caute a o dobândi adevăratul om de
ştiinţă!
Îndemnul acesta al meu va apărea poate
şi mai motivat, dacă voiu spune că a respinge mângâierea ce vine
din amăgire — mângâiere foarte efemeră, căci duce mai curând sau
mai târziu la desamăgire, uneori la descurajare — e nu numai dovadă
sigură de curaj intelectual şi moral, dar e şi condiţie şi îndemn
pentru căutarea remediilor reale şi potrivite, ce singure pot
îmblânzi sau chiar înlătura efectele pe cari o stare de fapt
potrivnică poate să le abată asupra ta, cercetător, şi asupra
Neamului tău. Cu alte cuvinte, acceptarea adevărului obiectiv chiar
când acesta e trist, este, şi intelectualiceşte şi moraliceşte,
fecundă şi binefăcătoare.
Înainte de a merge mai departe, reţin
faptul cert că cei mai mulţi dintre D-voastre, ascultând cele spuse
acum despre curajul intelectual, aţi observat că-n fond acesta nu e
decât o formă a curajului moral şi fizic (biologice), a curajului
pur şi simplu. O însuşire la aparenţă numai intelectuală, ni se
descopere a fi, în substanţa ei, şi o mare virtute
morală.
Mai observ în treacăt că ceea ce numim
curent „onestitate intelectuală" — despre care vom vorbi pe larg cu
altă ocazie — e şi ea o formă a curajului descris aici. Şi,
întocmai cum acesta arată corespondenţe necesare în domeniul
moral, tot aşa onestitatea intelectuală nu poate fi concepută fără
legături cu onestitatea ce-o manifestăm în vieaţa
practică.
*
*
*
Dar, cine se dedică cercetării
desinteresate a adevărului mai trebue să poată fi curajos şi
altfel. Anume: sunt momente şi împrejurări în cari unii cercetători
ar putea întrezări că îndelungata lor activitate în domeniul
ideilor abstracte îi ameninţă eventual să facă din ei nişte
„desadaptaţi" în vieaţa practică.
În legătură cu această eventualitate
îmi iau voie'să fac în faţa D-voastre următoarele
observaţii:
Nu se poate contesta faptul că
inteligenta este şi a fost înainte de toate instrument în serviciul
acţiunii, mai apropiate sau mai îndepărtate. În civilizaţiile
superioare însă întâlnim spirite cari s'au dedicat realizării unor
scopuri ce nu sunt aservite direct utilului. Aici inteligenţa, din
armă în serviciul comandat al conservării şi-al intereselor
materiale, poate deveni oglindă curată a vârtejului caleidoscopic
al acestei lumi. Dar în astfel de cazuri, ea poate deservi
interesele vitale ale trupului ce-o
poartă.
Gândiţi-vă la Archimede care, în loc
să-şi apere vieaţa, moare apărându-şi figurile geometrice. La
Galilei suferind tortură la adânci bătrâneţe, pentru gândul că
pământul se învârteşte. La Giordano Bruno, murind pentru
convingerea pur intelectuală că lumea ar fi nemărginită. Sau la
toţi acei oameni de ştiinţă ori gânditori desinteresaţi cari fac
teorie pentru teorie, dorind să cunoască pentru a cunoaşte şi,
drept compensaţie absurdă, devin neapţi pentru vieaţa de toate
zilele, inadaptabili fără leac, fiind striviţi adesea de forţele
oarbe ale celui dintâi biped adaptat, sau chiar ale unei
colectivităţi neînţelegătoare.
Mai mult: uneori inteligenţa mare
poate omori în germene voinţa. Orizontul intelectual larg şi
cântărirea cu balanţă sufletească prea sensibilă a nesfârşitelor
posibilităţi (posibilităţi inexistente pentru minţile mai
rudimentare) paralizează adesea hotărârile, sau le încetinează
păgubitor. Nu e necesar ca lucrurile să se întâmple astfel. E
posibil însă ca 'n unele cazuri ele să se întâmple
aşa.
Constatăm, în general, că animalul mai
puţin diferenţiat se adaptează la condiţii grele de existenţă cu
mai mulţi sorţi de izbândă decât animalul superior. Ce mamifer ar
putea suferi, fără pierderea vieţii, mutilările pe cari le suferă,
de ex., râma sau şopârla?
Reţinem deci faptul că personalitatea
cea mai bine înzestrată, dar al cărei interes este îndreptat întreg
către lumea nevăzută a valorilor spirituale — fie acestea valori de
comprehensiune pură, artistice ori etice — nu e în stare totdeauna
să se adapteze la exigenţele vieţii practice, la cerinţele utilului
imediat.
Spirite suverane în nemărginita
împărăţie a sufletului, pot fi câteodată complet neputincioase în
sferele naturii materiale.
Această neadaptare poate cauza
suferinţe, uneori umilitoare, adesea însă descurajatoare. După fire
şi temperament, suferinţa ia atunci forma resemnării, dar poate
îmbrăca şi haina amărăciunii.
Consecinţele acestea din urmă pot fi
evitate, cred, de cei ce-ar căuta să încadreze constatările de mai
sus într'o concepţie generală a existenţii propusă de cel ce vă
vorbeşte aici, într'o carte apărută mai demult, concepţie tragică,
şi, în sensul precizat acolo, concepţie care implică un anumit
eroism intelectual.
Iată, studenţi şi studente, ce aveam
să vă spun cu privire la a doua mare virtute a inteligenţei şi
numită mai sus curaj intelectual. Virtute pe care, cei ce aveţi de
gând să faceţi ştiinţă adevărată, va trebui să luptaţi s'o
câştigaţi şi s'o păstraţi.
*
*
*
Amintesc, fără să insist, şi puterea
resemnării, virtute morală, nu
intelectuală.
E destul de uşor de înţeles că cel
ce-şi dăruieşte vieaţa unui ideal de ordin sufletesc nu are cu
necesitate şi totdeauna satisfacţiile materiale, sociale, de
vanitate, pe cari le-ar merita. Întâmplător, s'ar putea să le aibă,
dar numai întâmplător. Uneori, satisfacţiile de acest fel pot lipsi
cu desăvârşire. Dar, în legătură cu această constatare, voiu face
unele observaţii în a doua jumătate a „Cuvântului" meu. Acestea îşi
vor găsi acolo loc mai potrivit.
*
*
*
Însuşirile mai sus
amintite, şi pe cari trebue să se sprijinească vieaţa celui ce
caută adevărul în chip desinteresat, definesc împreună ceea ce s'ar
putea chema în termeni potriviţi
maturitate
intelectuală.
Numai civilizaţiile mari, şi aici
numai elitele, au atins intelectualiceşte acea mare treaptă de
propăşire care se numeşte maturitate intelectuală. Numai
civilizaţiile mari, prin elitele lor, au priceput cu adevărat, şi
cu toate consecinţele ce decurg dintr'o astfel de înţelegere, că
ceea ce defineşte inteligenţa pe cel mai înalt grad de desvoltare a
ei este căutarea adevărului obiectiv şi exprimarea lui în forme
intelegibile. Şi 'n orice împrejurări. La primitivii de toate
genurile şi gradele, inteligenţa îndeplineşte o funcţiune tocmai
opusă. Adecă pe aceea de a amăgi pe alţii şi de a se amăgi pe
sine…
*
**
Acum, înainte de a privi puţin
lucrurile şi dintr'o perspectivă care nu mai e numai a
inteligenţei, e bine poate, studenţi şi studente, să observăm că
pentru a se realiza pe deplin, vieaţa omului de ştiinţă şi a
gânditorului de rasă, atât de exigentă deja, trebue să se
sprijinească şi pe entuziasm intelectual. Pe un fel de voie bună
care te îndeamnă să te dărueşti cercetării adevărului cu toate
puterile sufletului tău. Să faci, fără teamă şi fără părere de rău,
scop din ceea ce, la întâia vedere, ar părea că trebue să fie numai
mijloc.
Îmi dau bine seama că vicisitudinile
vieţii, şi 'n multe cazuri plămădeala sufletească iniţială, nu le
vor îngădui multora — poate celor mai mulţi — dintre D-voastre să
facă din ştiinţa pură vocaţie de vieaţă. Atâta însă totuşi vă pot
cere:
Consideraţi
căutarea desinteresată a adevărului drept scop cel puţin cât veţi
zăbovi pe băncile primitoare ale Universităţii. Dăruiţi, anii
aceştia, ştiinţei adevărate toate puterile intelectuale şi morale
ale sufletului D-voastră încă tânăr. Căci, deşi numai trecător, un
astfel de efort concentrat e cu neputinţă să nu lase urme
netrecătoare în spiritele D-voastre, urme binefăcătoare mai târziu
şi pentru D-voastre şi pentru Neamul
Românesc.
Cuvânt de
iniţiere şi îndemn la studii serioase adresat studenţilor
Universităţii din Cluj, în ziua de 2 Noemvrie
1942.
Sursa: DESPRE UNELE PUTERI ALE ŞTIINŢEI, D. D. ROŞCA, Revista TRANSILVANIA, Nr. 12, Sibiu, 1942