| Autor: Daniil Filatov |
Din toate cele spuse până acum se
desprind — aţi putut constata înşivă — câteva norme de conduită a
inteligenţei. Aceste reguli ar defini în măsură apreciabilă,
studenţi şi studente, raportul D-voastre cu ştiinţa pe care,
intrând aici, v-aţi legat s'o serviţi. Exact spus, normele acestea
definesc cum ar trebui să fie acest
raport.
Considerând acum şi cealaltă faţă a
desbaterii deschisă azi înaintea D-voastre, să precizez chiar de
la început că severa disciplină intelectuală pe care v'o cere
îndeletnicirea serioasă cu ştiinţa adevărată nu e energie
sufletească cheltuită, ci putere capitalizată. Capital ce dă
însutit înapoi, aducând dobânzi pe cari nu le mănâncă rugina şi
nici furii nu pot să le sape.
Disciplina intelectuală despre care am
vorbit mult, dar nu prea mult, în cele precedente, are o
extraordinară putere de expansiune în împărăţia sufletului. Ea
organizează lăuntric sufletul întreg. Ea produce în spiritele în
cari se sălăşlueşte adânc devenind deprindere, efecte ce nu sunt de
ordin numai intelectual, ci şi de natură afectivă şi
morală.
Din cunoaştere care ar putea duce la
barbarie, o barbarie savantă, dar barbarie, ştiinţa devine
creatoare de cultură. Ştiinţa devine conştiinţă determinantă a
întregului fel de a fi al omului. îndeletnicire care tindea să fie
numai a inteligenţii, ştiinţa, făcută în modul descris mai sus,
crează atitudine etică faţă de vieaţă şi faţă de problemele
practice puse de aceasta.
Cu alte cuvinte, ştiinţa cultivată în
spiritul definit adineaori şi împinsă până la un anumit grad de
adâncime, câştigă o extraordinară putere
formativă.
Iată de ce, studenţi şi studente,
într'o Universitate în care se face ştiinţă adevărată nu mai e
nevoie să se facă şi lecţii de „exhortaţie" directă la virtute. Nu
cred, în ce mă priveşte, în eficacitatea reală a unor astfel de
lecţii moralizatoare. Cred însă neclintit în înalta valoare
educativă a muncii ştiinţifice veritabile. Dar când am zis
„valoare educativă a ştiinţei", am zis în acelaşi timp şi „ştiinţă
putere creatoare de cultură".
Căci, din punctul de vedere care ne
interesează aici, punct de vedere subiectiv ziceam la începutul
acestui „Cuvânt", ce e cultura?" Ea nu poate fi definită, în
această perspectivă, decât ca un mănunchiu de dispoziţii sufleteşti
concretizate în anumite convingeri şi deprinderi intelectuale şi
morale. Ea poate crea, şi de obicei crează un anumit stil de
vieaţă. Aceste deprinderi dau naştere la rândul lor la civilizaţii
cu instituţii sociale şi politice
corespunzătoare.
După părerea celui ce vă vorbeşte
acum, toate aceste dispoziţii şi convingeri se sprijinesc, în
ultimă analiză — nu e locul să arăt aici de ce şi cum — pe credinţa
tare, formulată sau nu explicit, că vieaţa spirituală e valoare
supremă în lume.
*
**
Cari sunt, văzute mai de aproape,
repercusiunile de ordin neintelectual (după cele spuse se înţelege
că „ne" acesta nu e privativ) pe care le poate avea ştiinţa asupra
vieţii interioare şi exterioare a celui ce-o practică în felul şi
în condiţiile arătate adineaori? Cari sunt, cu alte cuvinte, notele
esenţiale ce definesc stilul de vieaţă al unui adevărat om de
ştiinţă?
Trebue amintit aici, înainte de toate,
sentimentul de demnitate omenească pe care-l poate trezi, alimenta
şi întări investigaţia ştiinţifică, şi 'n general căutarea
adevărului, în sufletul celui ce-o practică aşa cum am spus.
Curajul intelectual devine curaj de vieaţă, sentiment de neatârnare
ce-ţi umple sufletul de mulţumire cu adevărat omenească. Acest
sentiment de demnitate şi putere — care nu exclude de altfel deloc
sentimentul de proporţie şi modestie — l-a făcut probabil pe
Montaigne să exclame: „Cest aux serfs de mentir et aux libres de
dire la verite". Din acest sentiment s'au desprins şi
impresionantele rânduri ale lui H. Poincare: „Căutarea adevărului
trebue să fie ţinta activităţii noastre, e singurul scop demn de
ea. Fără îndoială, trebue mai întâi să căutăm a alina suferinţele
omeneşti, dar pentru ce ? A nu suferi e ideal negativ, şi care ar
fi realizat mai sigur prin pieirea lumii. Dacă vrem să eliberăm tot
mai mult pe om de grijile materiale, aceasta o dorim pentru ca el
să-şi poată întrebuinţa libertatea recâştigată studiind şi
contemplând adevărul”.
Tot această experienţă de ordin intern
şi-a găsit expresie în ideea lui Renan, după care societatea
omenească ar fi produsul direct ai voinţii divine „care vrea ca
binele, frumosul şi adevărul să-şi găsească contemplatori în
univers...”
Se ştie însă că sentimentul şi
conştiinţa demnităţii îţi dau, când le ai adânci, unitate de
atitudine, o linie de conduită în vieaţă. Ele sunt acelea cari au
contribuit în măsură mare la crearea spiritului specific ce
caracterizează marile civilizaţii ale Occidentului european. Dacă
atmosfera spirituală în care se naşte şi trăieşte omul Apusului s'a
arătat atât de prielnică eclosiunii marilor creaţii de cultură,
aceasta se datoreşte în bună parte ideii de demnitate omenească,
bun câştigat şi bun inalienabil al conştiinţii popoarelor
occidentale.
Este neîndoelnic că puterea de
rezistenţă a unei naţiuni în faţa adversităţilor de tot felul
creşte în proporţie directă cu adâncimea pe care a atins-o
sentimentul de demnitate în conştiinţa membrilor ei. Opinia publică
a unui neam cu puternică conştiinţă a demnităţii sale nu acceptă în
nicio împrejurare ca laşitatea să fie botezată...
prudenţă.
*
**
Sentimentul de demnitate omenească şi
conştiinţa puterii interioare sunt însoţite de ideea valorii unice
a insului uman, a persoanei creatoare şi purtătoare de valori de
cultură.
Cel ce vă adresează acest „Cuvânt de
chemare" nu ignorează deloc teoriile sociologice cari consideră
colectivitatea drept creatoare şi purtătoare a acestor valori.
Departe de mine gândul de a afirma că marile obştii omeneşti nu
crează şi ele anumite valori de ordin oarecum material (material în
sensul cel mai larg al cuvântului). Când e vorba însă de valorile
supreme ale religiei, artei, filosofiei şi ştiinţei, niciunul
dintre autorii acestor teorii n'au reuşit până azi să demonstreze
cu fapte pozitive şi 'n chip indiscutabil că insul uman creator de
cultură ar fi într'adevăr produsul mediului în care el a
apărut.
Să nu ne lăsăm deci ademeniţi de
anumite mituri la modă, ci, rămânând pe terenul riguros definit al
experienţii controlabile, să recunoaştem că nu obştiile, ci
talentul individual şi geniul sunt iniţiatorii adevăraţi ai
procesului de creaţie a valorilor de cultură supremă, valori pe
cari, într'un eseu publicat acum un an în Luceafărul, mi-am permis
să le numesc veşnice. Aici obştia joacă numai rol de „mediu"
purtător, mai mult sau mai puţin
prielnic.
Spiritul general al unei colectivităţi
poate încuraja sau înăbuşi creaţia valorilor veşnice, dar, ca
atare, acest spirit nu le crează. În acest domeniu, comoară ascunsă
adânc şi gelos păzită a conştiinţii individuale, colectivitatea e
numai „condiţie" în care „cauza eficientă" (persoana umană) îşi
produce efectul.
Iată de ce nu e întâmplare oarbă şi
nici nu se datoreşte legendei faptul că religiile superioare,
marile creaţii de artă, marile idei filosofice şi ştiinţifice au
intrat în istorie ca opere ale unor autori individuali. Izvorul
acestora trebue căutat în străfundurile conştiinţii insului. Toate
aceste valori sunt creaţii ale câtorva, creaţii de care beneficiază
apoi mulţimile.
E poate bine să amintesc că Evanghelia
lui Christos a contribuit în măsură mare ca gândirea occidentală să
descopere valoarea unică a insului omenesc. Idee plină de
consecinţe, ea a jucat rol fecund de resort propulsor în evoluţia
civilizaţiei europene.
*
**
Severa disciplină intelectuală
descrisă în partea întâia a acestui „Cuvânt” tinde, spuneam, să
asigure inteligenţei o funcţionare cât mai liberă. Înlăturând
motivele de natură materială şi afectivă cari înăbuşesc libertatea
inteligenţii, disciplina aceasta face posibilă imparţialitatea,
judecata obiectivă. Şi, dacă, în bună analiză, a judeca înseamnă a
cântări, a judeca bine e identic cu a cântări
drept.
Dar, vieaţa sufletului nefiind formată
din compartimente fără comunicaţie între ele, disciplina
intelectuală acum amintită poate, odată devenită deprindere, să
producă efecte şi 'n manifestările voinţii. Adică în vieaţa noastră
practică. Căci pare plauzibil ca o inteligenţă obişnuită să judece
imparţial (obiectiv) pe plan teoretic, să plămădească suflet
capabil de a judeca nepărtinitor şi 'n raporturile sale cu alte
suflete. Această înclinare a spiritului poate deveni nevoie
imperioasă a lui şi se chiamă simţ sau conştiinţă de
dreptate.
Simţul de dreptate este întărit şi de
marea idee despre care a fost vorba adineaori, de ideea valorii
unice a persoanei umane.
Dacă analiza mea e justă, vom înţelege
fără să insist prea mult, studenţi şi studente, de ce ideea de
dreptate politică şi socială — idee apuseană prin excelenţă, dar pe
care o vrem general europeană, — idee creatoare de glorioasă
istorie, s'a născut tocmai în Occident şi nu aiurea. Adică în
atmosfera spirituală a unei civilizaţii care s'a dovedit şi
creatoare de gândire desinteresată a
adevărului.
Dar ideea de justiţie nu reglementează
numai raporturile de la persoană la persoană. Mintea în care ea s'a
sălăşluit adânc se vede împinsă cu necesitate logică s'o aplice şi
când e vorba de raporturile dintre popoare. Aceste raporturi trebue
să fie reglementate conform prescripţiunilor ideii de justiţie
pentru ca să devie relaţii omeneşti în sensul adevărat al
cuvântului. Altfel, ele nu sunt decât raporturi de forţă oarbă
între speţe zoologice. Înainte de a trece mai departe, observ că,
în opoziţie cu „mila”, proverbiala milă a Orientalilor, sentiment
capricios şi intermitent, ideea de justiţie a Occidentalilor se
manifestă, cu spirit de continuitate, ca ceva pe ce te poţi
sprijini cu mai multă certitudine. Această idee s'a şi întrupat de
altfel într'un ansamblu de instituţii cari garantează în Occident,
în măsura posibilului, trecerea ei din împărăţia ideală a
spiritului în lumea concretă a
faptelor.
*
**
Dar, efortul îndelungat ce veţi face,
străduindu-vă să lărgiţi şi să adânciţi ogorul roditor al
cunoaşterii, poate deveni şi izvor de mare şi nealterată mulţumire
sufletească. Dedicându-vă fără rezervă cercetării ştiinţifice,
veţi afla din experienţă personală că, pentru a fi mulţumit de
vieaţă, nu e înţelept să-ţi fixezi cu obstinaţie privirea asupra
fericirii proprii, considerată ca scop ultim al activităţii tale.
Ci, pentru a fi fericit, e nevoie să-ţi fixezi o ţintă de ordin mai
înalt, să urmăreşti realizarea unui ideal care te depăşeşte.
Astfel, munca şi creaţia ştiinţifică pot fi, pentru cei ce se
dăruesc cu totul lor, izvoare de fericire, întocmai cum creatoare
de fericiri sunt pentru alţii meditaţia şi sentimentul religios,
creaţia artistică, speculaţia filosofică, sau fapta mare. Nu ştiu
dacă cuvântul „fericire" poate fi folosit undeva mai potrivit
decât atunci când e vorba să numeşti just sentimentul de mulţumire
adâncă şi netulburată amintit acum. Căci, cei cu experienţă mai
bogată ne dăm bine seama că prearăspândita opinie după care
fericirea de plină ar fi rodul împlinirii tuturor dorinţelor
noastre, e, în fond, o mare amăgire. Fericiţi cu adevărat par a fi
fost şi a fi numai sfinţii şi eroii. Am impresia că sentimentul de
mulţumire intimă şi inalienabilă, pe care-l au des cei ce crează în
artă, în filosofie şi 'n ştiinţă, se apropie mult de cel pe care-l
încearcă, desigur cu mai mare plenitudine, sfinţii şi eroii. Dar,
cu greu s'ar putea spune despre toţi aceştia că au căutat fericirea
în satisfacerea tuturor dorinţelor de ordin pur personal.
Dimpotrivă.
Cred că starea sufletească despre care
vorbesc e cauzată la aceşti oameni în bună măsură de sentimentul
puternic al unei supreme victorii: Toţi aceştia au învins şi înving
adesea, cu puterea sufletului lor, împrejurările exterioare ale
existenţei, împrejurări de multe ori duşmane. Toţi reuşesc, în
momente de cumpănă ale vieţii lor, să fie stăpâni „din interior"
peste vieaţă, să fie oarecum deasupra
împrejurărilor.
Spunându-vă acestea, îmi vin în minte
cuvintele înţelepte pe cari mi le adresa acum doi ani, de pe patul
său de moarte, un bărbat mie foarte apropiat, om fără prea multă
învăţătură de carte, dar cu lumină mare din naştere. În momentul în
care ştia că ne despărţim pentru totdeauna, mă încuraja, pentru
zilele grele ce puteau să mai vie, cu revelatoarea constatare: „Am
trăit 80 de ani, îmi spuse, şi, una cu alta, nu mă pot plânge de
vieaţă. Cu adevărat om însă m'am simţit numai în clipele în cari
gândul mi-a fost mai tare decât vieaţa. Numai atunci am trăit,
dragul meu, ceasuri de mulţumire fără
lipsuri.”
Experienţa personală ce-o veţi face
dăruindu-vă cu tot sufletul cercetării adevărului, adecă experienţa
intimă pe care veţi câştiga-o făcând să participe la efortul
D-voastre, pe lângă intelect, şi puterile afective ale sufletului,
vă v-a aduce cu siguranţă astfel de „ceasuri de mulţumire fără
lipsuri". Iar trăind astfel de clipe, veţi descoperi termenul de
comparaţie care să vă arate, fără posibilitate de ezitare, că
satisfacţiile spirituale dau sufletului sentimentul de plenitudine
pe care niciodată nu li-l pot da mulţumirile de ordin
material.
Se înţelege uşor că cine n'a avut
astfel de clipe, nu va putea pricepe că ele pot să existe. Şi
iarăşi se înţelege că, dacă nota esenţială care defineşte pe om
n'ar fi spiritualitatea lui, fericirea oamenilor ar creşte direct
proporţional cu progresul material şi tehnic. Experienţa însă ne
arată că lucrurile nu se petrec cu necesitate
aşa.
*
**
Dar, studenţi şi studente, „gând mai
tare decât vieaţa” nu exprimă oare, cu maximă economie de cuvinte,
una din notele definitorii ale ideii de libertate? Căci a fi liber
cu adevărat, nu înseamnă tocmai a fi stăpân pe tine şi pe
împrejurări?
Libertatea astfel concepută e, cred,
cea mai mare dintre puterile pe cari le poate cuceri omul. Zic:
„putere ce trebue cucerită", căci, ca fiinţe ale naturii, nimenea
dintre noi nu se naşte liber.
Sunt liber în străfundurile sufletului
meu, nu pentru că m'am născut liber, ci pentru că vreau să fiu
liber. Libertatea nu e fapt dat, e datorie. Ea defineşte însăşi
omenia noastră. Văd bucuros în experienţa concretă a libertăţii
interioare dovada sigură că ceea ce defineşte pe om, nu este ceea
ce e „biologic" în el, ci ceea ce e spirit în fiinţa lui! De aici
îi vin omului „gânduri mai tari decât
vieaţa..."
Vechile catehisme vorbiau despre
„păcate strigătoare la cer,,. Păstrând această sugestivă numire,
afirm că cel dintâi păcat strigător la cer e să te accepţi, ca ins
şi naţiune, aşa cum eşti, ca pe o fatalitate ce nu poate fi
schimbată, şi să accepţi împrejurările aşa cum sunt, ca pe o
fatalitate ce nu poate fi
schimbată...
Cum ştim, conştiinţa libertăţii s'a
întrupat la unele popoare în forme de vieaţă colectivă, creind
organizaţii politice şi sociale corespunzătoare. Dar, pentru ca
libertatea, experienţă intimă a conştiinţei insului, să devie bun
al colectivităţii, e nevoie de elite cari să priceapă nu numai
teoretic ce e libertatea, ci s'o trăiască cu tot sufletul ca pe-o
experienţă personală.
Calea despre care v'am vorbit azi e
una dintre cele ce vă pot duce la adâncirea unei atari experienţe.
Sunt convins că, fără aceasta, oricâtă ştiinţă de carte veţi
înmagazina, ea va rămâne numai la periferia sufletului D-voastre.
Nu veţi ajunge atunci să vă pătrundeţi, până în adâncurile mari ale
conştiinţei, de adevărul că îndeletnicirea cu ştiinţa, şi efortul
de creaţie spirituală în sensul larg al cuvântului, sunt în măsură
să dea valoare şi sens vieţii D-voastre personale şi, prin voi,
existenţii Naţiunii întregi.
Dimpotrivă, îndreptându-vă cu hotărîre
paşii pe calea descrisă mai sus, veţi deveni elite adevărate ale
acestui Neam. Adecă nu elite prin uzurpare, ci elite susţinătoare,
creatoare şi apărătoare de mândră şi trainică civilizaţie
românească.
Cuvânt de iniţiere şi îndemn la studii
serioase adresat studenţilor Universităţii din Cluj, în ziua de 2
Noemvrie 1942.
Sursa: DESPRE
UNELE PUTERI ALE ŞTIINŢEI, D. D. ROŞCA, RevistaTRANSILVANIA, Nr.
12, Sibiu,
1942
